„De comunism am scăpat. Să vedem acum când o să scăpăm şi de «democraţie»", mi-a zis un prieten, după spectacol. Replica lui trădează gustul amar pe care îl simţim mulţi, după mai bine de 20 de ani de transhumanţă mioritică spre democraţie.

„România. Închis pentru inventar” este titlul unui spectacol de pantomimă al Companiei Passe Partout DP, care oferă o retrospecţie asupra vieţii de dinainte de decembrie ‘89. Revistele străine obţinute cu greu şi citite pe ascuns, programul TV care suna ca o continuă rugăciune de laudă la adresa celui mai iubit fiu al poporului, microfoanele şi suspiciunile Securităţii, munca pe măreţele şantiere ale socialismului, penele de curent şi de căldură sau portocala la care te uitai mult timp înainte să te înduri să o mănânci – inventarul făcut de cei de la Passe Partout convinge, dincolo de unele nostalgii, că nu sunt motive serioase pentru a regreta comunismul. Totuşi, sondajele indică regretul unui segment al populaţiei după „epoca de aur”, adeverind că democraţia nu ne-a dus în Canaanul unde curge lapte şi miere.

Democraţia românească s-a dovedit, până la urmă, una „originală”, aşa cum se vehicula la începutul anilor ‘90. Iar una dintre particularităţile care îi dau nota de originalitate este dictatura unei anumite majorităţi. Sociologul Michael Mann, profesor la Universitatea din California, susţine că „democraţia a purtat întotdeauna cu sine posibilitatea ca majoritatea să tiranizeze minorităţile…” Iar teza lui Mann pare să fie confirmată, la noi, de tirania lipsei de valori, de standarde, de simţ estetic, de principialitate, de bun simţ. O democraţie îmbibată cu imoralitate este ca o cămaşă îmbibată cu sângele centaurului Nessus, un sânge otrăvitor, letal. Cu cât o porţi mai mult, cu atât şansele de supravieţuire se diminuează.

G. Bernard Shaw spunea că democraţia este un mecanism care garantează că nu vom fi guvernaţi mai bine decât merităm. Prea des, vina eşecului este aruncată strict în seama clasei politice. Ei sunt răi. Ei sunt incompetenţi. Ei sunt arivişti. Prea rar evaluăm modul în care ne-am asumat democraţia la nivelul cel mai personal cu putinţă. Poate că a existat o percepţie greşită. Poate că am crezut că democraţia e doar un sistem politic, o simplă substituţie a „tovarăşilor” cu „domnii”. Democraţia însă are nevoie şi de o structură morală, de un cod binar care să ne spună ce e bine şi ce e rău. Într-o societate în care nu mai există binele şi răul ca poli şi puncte de reper, ci doar puternici şi slabi, şmecheri şi fraieri, câştigători şi învinşi, democraţia s-a transformat treptat într-o tiranie a individualismului asupra individului.

Nu cred că există soluţii imediate. Vindecarea de o boală grea, atunci când mai e posibilă, cere totuși timp. Soluţia pentru salvarea democraţiei ar fi apariţia în spaţiul public a indivizilor şi a iniţiativelor care să promoveze valori autentice, confirmate de rutina istorică. Este nevoie de voci, nu neapărat puternice, dar neapărat constante și suficiente, care să educe publicul – mai ales pe cel tânăr – şi să-l formeze în spiritul valorilor creştine. Dacă democraţia nu poate să fie decât o dictatură, atunci ar fi bine să fie o dictatură a majorităţii de bun simţ, a majorităţii cu iniţiative pro calitate, pro semen, pro valoare.