N-am înţeles niciodată de ce e considerat nepoliticos să vorbești despre moarte. Ba, din contră, mi se pare că, nevorbind, nu facem altceva să ne expunem și mai tare loviturii ei atunci când se intersectează cu viaţa noastră. Când am dat peste blogul medicului american Craig Bowron, mi-am reîntărit convingerea că avem nevoie să vorbim.
Din poziţia de medic, internist mai exact, Bowron e destul de familiarizat cu moartea. O vede zilnic în spitalul în care lucrează și, cu toate astea, nu s-a desensibilizat. Din contră, pare să fi căpătat o perspectivă pe care cei mai mulţi dintre noi o pierdem încet-încet, spre dezavantajul nostru.
„Cultura noastră”, spune el, „a ajuns să vadă moartea ca pe un eșec medical, mai degrabă decât ca pe o încheiere naturală a vieţii.” Probabil că lucrul acesta se întâmplă fiindcă, așa cum observă și Bowron, „aproape toţi murim de ceva”; moartea în somn a devenit o raritate. Apoi, pentru că medicina a avansat suficient de mult încât populaţia să-i supraestimeze capacitatea de a prelungi viaţa.
La americani, de pildă, speranţa de viaţă a crescut de la 47 de ani, în anii 1900, la 78 de ani, în 2007. Judecând numai după asta, zice Bowron, mulţi rămân cu impresia că medicina modernă este cea care a inventat bătrâneţile.
Românii înţeleg și ei fenomenul. În România, speranţa de viaţă la naștere în 1900 era de doar 36,4 ani. În anul 2011, speranţa medie de viaţă era de 73,98 de ani, iar în 2024 ajungea la 75 de ani.
Însă trecând peste saltul făcut de medicină, odată cu el a avut loc și un alt salt: acela al vieţii de la ţară la oraș. Urbanizarea în masă a venit cu un handicap: ne-a îndepărtat unii de alţii, restabilind graniţele interacţiunii dintre noi; ne-a alienat, spune Bowron, de cercul vieţii. Creșterea nivelului de trai (tradus în finanţe) a dus, pe nesimţite, la izolare. De exemplu azi, când ai un bătrân în familie, dacă ai bani, îl poţi trimite la un azil, unde niște asistente și niște doctori să se ocupe de nevoile și suferinţele lui. Altădată, copiii bătrânilor și nepoţii lor trăiau toţi sub același acoperiș și erau expuși toţi la suferinţele tuturor.
Bineînţeles că nu era o priveliște plăcută, dar mediul acesta septic pe care l-am creat pentru a ne proteja, în esenţă, de anticiparea propriilor suferinţe oglindite în suferinţa altora ne răpește o lecţie foarte preţioasă a vieţii. Învăţătura despre cum să îmbătrânim.
Moartea o să ne doară de fiecare dată când ne vom întâlni cu ea, de asta nu avem cum să scăpăm. Aplatizarea emoţională e oricum considerată patologie, de către știinţele minţii. Și nu zice nimeni să ne aplatizăm emoţional prin expunerea la macabru, dar nici a fugi de realitatea decesului nu e o acţiune prea sănătoasă. Cabinetele psihologilor sunt pline de oameni care nu au reușit să metabolizeze faptul că vor muri și, prin urmare, psihicul lor se zbate în anxietate și depresie.
Nimic nu va face moartea plăcută, dar familiarizarea cu ea, culmea, ne va ajuta să ne trăim mai bine viaţa. Îmi place foarte mult metafora unui psihiatru existenţialist american, Irvin Yalom, care spunea că a te gândi la moarte e ca și cum te-ai uita la soare. Dacă rămâi cu ochii pironiţi la el, te orbește. Dar dacă îl lași să pătrundă în camera ta, vei putea să vezi mai clar ce ai în jur. La fel e și cu moartea. Dacă te gândești obsedant la ea, ajungi să trăiești pentru a muri. Dar ai nevoie să o accepţi ca parte din viaţa ta, pentru că în felul acesta vei preţui și mai mult lucrurile simple din jurul tău.
Creștinii pot fi mai vulnerabili decât alte categorii atunci când vine vorba de moarte, fiindcă de multe ori pe umerii lor stă o presiune nedreaptă de a privi moartea cu seninătate. Cei care se tem de ea duc, în plus, povara vinovăţiei că nu sunt suficient de credincioși. Nu cred că e sănătos să ne învinovăţim pentru faptul că nu așteptăm moartea cu seninătatea dovedită de unii martiri. Nu în asta se vede calitatea credinţei. (Apostolul Pavel spunea: „Chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic” [1 Corinteni 13:3].) Până la urmă, creștinește vorbind, moartea este un defect în sistemul ideal. Dar e un defect care nu va trece, dacă îl ignorăm.
