Un grup de clerici musulmani radicali din Pakistan va cere Curţii Supreme ca unele pasaje din Biblie să fie declarate blasfematoare. Motivul? Aceste paragrafe descriu nu tocmai imaculat anumite personaje biblice pe care musulmanii îi consideră și ei profeţi, ai Islamului. Dacă decizia curţii nu le va da câștig de cauză, atunci e posibil ca, în baza legii blasfemiei, clericii musulmani să solicite ca toată Biblia să fie interzisă în Pakistan.

Între cei vizaţi sunt, spre exemplu, împăraţii David și Solomon, a căror viaţă nu a fost lipsită de incidente imorale (sex, crimă, idolatrie). Și alte secţiuni ale Bibliei ar putea fi considerate blasfematoare, în special cele legate de identitatea și misiunea lui Iisus Christos. A spune că mântuirea vine doar prin Iisus sau că este singurul Fiu al lui Dumnezeu este în contrast total cu învăţăturile din Islamism.

Dacă iniţiativa este nouă în Islamism, în Creștinism s-a știut dintotdeauna că Biblia nu ascunde păcatele sfinţilor – o dovadă clară fiind istoria plină de căderi și ridicări a poporului Israel sau epistolele apostolilor către credincioșii din primele biserici creștine. Pentru unii oameni aceste relatări au dat apă la moară și au fost exploatate ca justificări pentru o viaţă imorală. Pentru alţii aceleași acte au fost dovada că și sfinţii sunt oameni, că și ei greșesc, că și ei au avut nevoie de iertare. Și au primit-o.

În cele din urmă însă, tocmai relatarea „riscantă” a acestor acte reprobabile este probabil una dintre cele mai puternice dovezi ale autenticităţii Bibliei pe care o vânează respectivii clerici musulmani. Se știe că mulţi istorici au cosmetizat anumite adevăruri jenante, dacă nu le-au ascuns cu totul („Aș vrea să știu care neam a fost vreodată zelos în înregistrarea înfrângerilor lui”, scria Wurmbrand). Biblia vorbește explicit despre un apostol Petru care s-a lepădat cu jurăminte și blesteme de Iisus Christos. Nu caut să le identific acum, dar oricine știe ce limite are vocabularul unui… marinar. Aceeași Biblie ni-l descrie pe un Noe care, în stare de ebrietate, s-a dezbrăcat în pielea goală în cortul familiei. Pe paginile ei găsim un David care efectiv a făcut pe nebunul înaintea dușmanilor săi, pentru ca aceștia să îl considere bolnav psihic și inofensiv. Și tot ea ne amintește că Solomon a ajuns să se închine înaintea idolilor păgâni, „târât de iubirea" după femeile străine.

Mai mult, nu doar liderii, profeţii și apostolii au avut defecte în viaţă, ci și credincioșii de rând cărora aceștia li de adresau. Totuși Biblia prezintă un echilibru atunci când apostolul Iacov nu se sfiește să-i numească pe membrii bisericii „suflete preacurvare", dar la câteva fraze mai jos îi îndeamnă ca pe niște „fraţi". Iar apostolul Pavel oftează din greu, „o, galateni nechibzuiţi" (eufemism?) după care, în același capitol, îi numește „fraţi" și „fii ai lui Dumnezeu".

Cu siguranţă că unele fapte ale sfinţilor sunt cu totul jenante, dar dacă Dumnezeu a îngăduit să fie înregistrate în Biblie, atunci e cazul să învăţăm ceva din ele, nu să le ascundem sub preș. Perspectiva care motivează iniţiativa clericilor musulmani îmi pare ca un lift care nu urcă până la ultimul etaj. Pentru că Biblia nu le prezintă doar defectele, ci și pocăinţa acestor sfinţi. Pe paginile ei aflăm despre o moarte de martir a lui Petru, pentru acel Domn de care se lepădase. Tot acolo îl găsim pe un David care s-a pocăit cu lacrimi amare înaintea Domnului său (vezi nota de sub titlul psalmului 51). Iar Solomon, la sfârșitul vieţii, a dat dreptate lui Dumnezeu scriind Eclesiastul, care se încheie prin cuvintele adresate tuturor oamenilor, indiferent de religie: „teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui, aceasta este datoria oricărui om".