Acum câteva minute, fără să mă aștept la mare lucru, am deschis o știre din ediţia online a BBC News: William Pooley, asistentul medical infectat cu Ebola, se întoarce în Sierra Leone. Am început să citesc și am fost uimit.

Este un britanic care își reia astăzi, 20 octombrie, munca de voluntar la un spital din Freetown, Sierra Leone, de unde fusese adus la Londra pe 24 august cu un avion al forţelor aeriene britanice. Tânărul de 29 de ani a supravieţuit și, abia vindecat, se grăbește să se întoarcă în același spital.

BBC punctează detaliul că William a avut nevoie de un pașaport nou, pentru că cel anterior a fost incinerat la evacuarea din capitala vest-africană. Pașaport nou, identitate confirmată.

Înainte de plecarea spre Sierra Leone, William spune câteva cuvinte. Este, pe de o parte, foarte îngrijorat de situaţia de maximă urgenţă din Africa de Vest. Amintește de „oroarea și mizeria” cu care s-a confruntat când s-a îmbolnăvit. Este evident că epidemia de Ebola a devenit centrul de interes al vieţii lui. Dar într-un fel diferit de majoritatea celor îngrijoraţi de virusul misterios.

Noi vrem să știm cum să stăm cât mai departe de infecţie, el a plecat înapoi ca să fie cât mai aproape de cei infectaţi și de agentul mortal. Și spune lucruri uimitoare: „Cât am fost bolnav, eram nerăbdator, dar acum sunt fericit că mă pot întoarce în această ţară din prima linie.” Obsedaţi să ne protejăm și să trăim ca și când Ebola nu ar exista. Sau obsedaţi să ne riscăm viaţa ca Ebola să nu mai existe pentru nimeni.

Parcă William Pooley nu prea se potrivește cu lumea aceasta, cu viaţa normală. De fapt William este unul dintre destul de puţinii care chiar se potrivesc cu lumea aceasta, pentru care se potrivesc precum mănușa pe mână sau, mai bine zis, precum pompierul pe foc sau omul de sacrificiu pe criza mortală.