Vestea accidentului lui Şerban Huidu a întristat milioane de români, la finele lui 2010, şi i-a făcut să înalţe, ca unul singur, o rugăciune către Dumnezeu, cerând salvarea acestuia. Au urmat patru zile de tensiune, când oameni care deşi nu îl cunoşteau personal şi nu vorbiseră niciodată cu el au plâns şi s-au rugat. Era păcat să moară.

Ca un gest de apreciere şi de iubire pentru fanii şi colegii săi, Şerban Huidu a ales, zilele trecute, să le facă o surpriză, apărând pentru câteva minute în studioul Kiss FM. Gestul lui a declanşat două reacţii. Prima a fost cea a ascultătorilor şi a colegilor de la „Cronica Cârcotaşilor", care au fost emoţionaţi de prezenţa unui om pe care îl preţuiesc. A doua reacţie a venit din partea unei publicaţii care, din dorinţa de „exclusiv", ne-a arătat că, uneori, nu mai ştim să empatizăm cu cel de lângă noi. Unul dintre ziarele de scandal a publicat fotografii pe care Şerban Huidu nu a consimţit să îi fie făcute, nicidecum publicate. Eventualele infirmităţi cauzate de accident au fost exploatate şi aruncate în ochii publicului, doar cu scopul de a vinde ziarul. 

Scopul jurnaliştilor de a fi cu un pas înaintea tuturor şi chiar înaintea evenimentelor este, de multe ori, justificat şi lăudabil. Nu însă şi atunci când „ţinta" este un om suferind, care a trecut printr-o situaţie dramatică şi care, pe deasupra, face parte din aceeaşi breaslă. Nu trebuie decât să ne orientăm după mesajele de dezaprobare lăsate de cititori pe site-ul ziarului respectiv (nu şi respectuos) pentru ca să ne dăm seama cât de „gustată" a fost ştirea cu pricina.

Sunt momente în care vânătorul ar trebui să renunţe la hăituirea prăzii pentru a-şi dovedi sieşi, dar şi altora, că este vânător, nu fiară, nici câine surd la vânătoare.

Respectul pentru cel de lângă mine, care trece printr-o suferinţă, respectul pentru un coleg de breaslă (în cazul de faţă) este mai important decât redactarea unei ştiri care atrage trafic. O ştire bombă obţinută prin încălcarea unor limite impuse de bunul-simţ şi deontologia profesională (by the way, există un jurământ pe care îl depun jurnaliştii, la fel ca acela al lui Hipocrat?) aduce audienţă, dar, pe termen lung, îi scade credibilitatea celui care scrie. Respectul pentru oameni şi pentru viaţă nu te duce pe prima pagină, însă îţi dă motive să mergi cu fruntea sus pe stradă.

Ecaterina Didiţel este asistent social şi Drd. în sociologie la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii Bucureşti, şi scrie pentru rubrica ST Guest Contributors.