Majoritatea tradiţiilor religioase se consideră depozitarele Adevărului și simt că este un privilegiu și o datorie să împartă acest adevăr cu cei aflaţi în necunoștinţă. Prozelitismul e deja un termen încărcat cu semnificaţii peiorative, dar trebuie spus că, în esenţă, el vizează dreptul fundamental al oricărui om la liberă exprimare și transmitere a propriilor convingeri. Prozelitismul poate fi și politic, artistic, estetic etc.

Prozelitimul religios are, într-adevăr, o nuanţă specială morală. Circula mai demult o ilustraţie care prezenta evanghelia (vestea bună a existenţei unui plan de mântuire a umanităţii) ca pe un leac pentru o „gripă misterioasă” (metaforă pentru păcat). Cineva care cunoaște leacul pentru această „gripă”, nu îl poate ţine secret pe timp de epidemie. În ideea aceasta, cei care cunosc evanghelia, nu pot să nu o transmită altora.

Ceea ce face adesea ca discuţia despre prozelitismul religios să o ia razna este următorul aspect: transmiterea evangheliei poate fi parazitată de un element coroziv: manipularea. Evanghelist manipulator este, de exemplu, acela care se folosește de insistenţă ca argument, iar insistenţa nu este numai repetarea obsesivă a aceluiași mesaj, ci poate lua și forma încurajării sau a împingerii unui om într-o direcţie în care, el singur, nu ar fi fost înclinat să meargă.

Unii cred că atunci când ai intenţii bune (vrei să oferi leacul) e în regulă să presezi omul, pentru că el poate nu-și conștentizează nevoia, dar îţi va fi recunoscător mai târziu. Biblia vine cu altă perspectivă și spune că „tot ce nu vine din încredinţare este păcat.” Aceasta indică diferenţa dintre acţiunile evanghelistice bazate pe charismă, pe apelul la emoţii, pe cumpărarea adeziunii cu bunuri materiale, etc., și cele bazate pe schimbarea convingerilor personale. Din acest punct de vedere, pentru unii, a se converti chiar la religia la care „trebuie”, poate fi păcat – dacă această convertire nu vine din încredinţare.

„Păcat”, în cazul acesta, pare un cuvânt greu. Duritatea lui e proporţională însă cu tragismul falsei convertiri. Omul care trece orbește peste valorile lui (își calcă pe inimă) o dată, pentru a face ceva ce nu vine din încredinţare, va fi mai ușor dispus să repete figura altă dată. Cu repere elastice, omul intră într-o confuzie din care greu poate ieși. De aceea Dumnezeu spune că „e păcat” și arată care e metoda Lui de a convinge: „Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el.” Atunci, dacă nici măcar Dumnezeu nu intră cu bocancii în viaţa noastră, nu e nevoie și nici nu are dreptul nimeni altcineva să o facă. A nu se confunda însă lipsa insistenţei cu lipsa de interes.