Recent, mai multe site-uri cu profil muzical dădeau şfară-n ţară că pe locul secund al topului publicaţiei The New York Times se află cartea „I Am Ozzy”, o autobiografie a cântăreţului Ozzie Osbourne. Mă bucur că Ozzie ştie să scrie, dar mă mir că o publicaţie prestigioasă ca The New York Times promovează acest gen de carte.
Este greu de apreciat în ce măsură listele cu bestselleruri influenţează publicul cititor. Un studiu realizat de Institutul Emnid (în 2009) releva că 72% dintre cititorii germani nu consultă astfel de liste pentru a decide ce cărţi să cumpere / să citească. Totuşi, o scurtă vizită prin librăriile capitalei convinge pe oricine că pentru cititorul român este importantă includerea unei cărţi într-un astfel de top, întrucât un procent semnificativ dintre coperţile expuse conţin cuvântul „bestseller”. A devenit o tradiţie ca pe coperta cărţilor să găsim recomandările unor editori, publicaţii sau autori cunoscuţi. „Uimitor de amuzantă!” „Electrizantă!” „Romanul cu care X a dat lovitura!” Editorul e mulţumit că o autoritate în domeniu îi recomandă cartea. Cel ce face recomandarea e fericit şi el că este o persoană suficient de importantă încât să i se ceară părerea. Singurul nemulţumit sunt eu, pentru că am cumpărat bestselleruri plictisitoare.
Statutul de bestseller al unei cărţi are de-a face mai degrabă cu strategiile de marketing, decât cu valoarea conţinutului său. O carte care se vinde bine şi care prinde la mase este, fără doar şi poate, fie o carte bine scrisă (şi asta se întâmplă rar), fie o carte lipsită de profunzime. Constat că apar atât de multe titluri noi şi, totuşi, prea puţini autori ne mai oferă ceva din candoarea lui Hugo, din umorul lui Twain, din luciditatea lui Mann sau din maturitatea reflecţiei lui Saint-Exupéry. Azi se vând mai degrabă autorii decât cărţile. După succesul răsunător al Codului lui Da Vinci este de aşteptat ca orice titlu al lui Dan Brown să se vândă ca pâinea caldă. Sutele de fani se vor aşeza la coadă pentru un autograf pe o carte despre care nu ştiu nimic.
Cred că Michael Korda avea dreptate când vorbea despre modelele ciclice din istoria bestsellerului american: acelaşi gen de literatură reapare periodic pe listele celor mai bine vândute cărţi. La începutul secolului trecut, Conan Doyle avea succes cu Lumea pierdută, iar la sfârşitul aceluiaşi secol, Michael Crichton relua povestea lumii populată cu dinozauri, în Jurassic Park. Dacă teoria este corectă, peste câţiva ani vom avea un nou Cod (poate al lui Buonarroti, poate al lui Botticelli… deocamdată nu ştim).
Mai nou, cititorii nu mai cumpără cărţi, ci îşi completează colecţii. Cărţile oferite la preţuri minore de anumite publicaţii sunt cumpărate „pentru colecţie”. Îmi este greu să cred că o persoană savurează cu aceeaşi poftă o carte de Karl May, un roman de Jane Austen şi dramaturgia lui Cehov. Nu mai contează însă, câtă vreme cărţile se vând bine. Au ajuns ca roşiile turceşti pe care le cumpărăm pentru că arată bine şi sunt simetrice, roşii turnate în aceeaşi matriţă. Citim cărţi în care cuvintele sunt încă necoapte, intriga este încă verde, cărţi „biostimulate” printr-un marketing inteligent (mai inteligent decât cărţile, uneori). Roşiile turceşti nu au gust de roşii şi, tot aşa, valul de bestselleruri nu mai au gust de carte. Cărţile bune sunt cele care trec proba timpului, cele care comunică idei, cele care schimbă viaţa cititorilor şi (de ce nu?) chiar lumea. Iar acestea sunt mai puţine. Până una, alta, mă duc la librărie să văd dacă găsesc un worstseller bun.