Nu e mare filosofie dacă te uiţi în jur și zici, având dreptate: a înnebunit lumea. Organizaţia Mondială a Sănătăţii definește sănătatea mintală ca fiind starea de bine, în care individul este conștient de propriul potenţial, poate face faţă stresului cotidian, poate lucra productiv și este capabil să contribuie la funcţionarea comunităţii din care face parte. Acești nebuni nu se simt bine cu ei înșiși, nu realizează ce pot face și nici nu fac mare lucru. Stigmatizaţi, fără prea multe șanse sau vreo mână de ajutor, sunt în fond niște oameni bolnavi.

Stăteam de vorbă cu o pacientă, trecută de șaptezeci de ani, internată într-o secţie de neurologie. Trebuia să aflăm câte ceva de la familie, așa că am început dialogul următor, cu scopul de a afla cine-i e mai apropiat:

Doamna care vine în fiecare zi e fiica dumneavoastră?

Nu, e nora. Fata mea e cea care a venit doar azi.

Câţi copii aveţi?

Doi, un băiat și o fată, dar fata e plecată în Germania, căsătorită cu un neamţ.

Și băiatul are grijă aici de dumneavoastră?

Nu, au angajat o femeie.

E ocupat. Are copii?

Nu, n-are. Nu e căsătorit, n-a fost niciodată căsătorit.

Și fiica dumneavoastră unde locuiește în Germania?

În Franţa. Dar n-au copii, doar o fetiţă.

Recunosc, mi-a fost greu să rămân serioasă. Era și comic și trist în același timp. Sunt sigură că cei mai mulţi dintre noi am asistat la cel puţin o situaţie similară. Cel mai simplu e să te amuzi sau să te sperii și să treci mai departe, până la o nouă întâlnire, când scoţi iar eticheta de "nebun" din buzunar.

Un studiu publicat ieri de un grup de cercetători de la Universitatea de Medicină din Washington susţine că familia și prietenii apropiaţi sunt detectori mai buni ai semnelor precoce de boală Alzheimer, în comparaţie cu testele tradiţionale de diagnosticare. Adică un apropiat vede mai ușor când ceva nu e în regulă. Nu am găsit studii care să susţină aceeași ipoteză și pentru alte afecţiuni neuropsihiatrice, dar cred că situaţia e asemănătoare.

Cum se face atunci că deși observăm schimbări subtile de comportament, refuzăm să luăm în considerare posibilitatea unei boli care degradează starea psihică a celor apropiaţi? Suntem mai dispuși să îi însoţim la medic pentru probleme cardiace, digestive, etc. decât să acceptăm că au o boală psihică. E la îndemână să căutam cauza dezechilibrelor psihice în problemele din familie, în contextul social sau chiar politic, în lipsurile financiare sau în alte probleme de sănătate. Acești factori pot fi declanșatori ai bolii psihice – de acord, dar ei acţionează pe un teren deja bolnav. Un caracter slab sau un comportament imoral pot fi semnele unei boli mintale, nu complicaţiile ei. Boala psihică este o boală adevărată, care poate să fie tratată.

Există o situaţie menţionată în Biblie (Proverbe 26,12) în care "nebunii" par mai buni decât oricine: dacă vezi un om care se crede înţelept, poţi să ai mai multă nădejde pentru un nebun decât pentru el. Și cine nu s-a gândit că e un om înţelept, chiar și auzind-o pe bătrână vorbind despre copii? Atunci, vă întreb: de ce bolnavii mintal n-ar merita compasiune, grijă și tratament?