„Îmi vine să-l înjur pe Dumnezeu!" Asta a declarat Ion Bârlădeanu, un român care devenit cunoscut pentru colajele făcute vreme de 30 de ani, graţie documentarului realizat de regizorul Alexander Nanau. Documentarul a făcut furori la New York, la finele anului trecut, în timp ce „subiectul" său, Ion B., ducea o viaţă de mizerie în subsolul unui bloc din Bucureşti. Frustrant, nu-i aşa?

Viaţa e nedreaptă! Nu uneori, ci de multe ori. Iar vinovat pare să fie, cel puţin dacă ne luăm după spusele unora, Dumnezeu. Eşecuri în viaţă, în dragoste sau în afaceri, lipsa unor venituri care să asigure un stil de viaţă confortabil, lipsa unui loc de muncă, boli incurabile sau conflicte interpersonale (în familie, la şcoală sau la locul de muncă) – toate sunt aruncate în seama lui Dumnezeu. Ca un infractor de rând, în boxa acuzaţilor, Dumnezeu este arătat cu degetul, învinuit, huiduit. „Îmi vine să-l înjur!" zicea Ion B. Şi mulţi chiar Îl înjură.

Cercetătoarea Julie Exline a publicat, în Journal of Personality and Social Psychology, un studiu despre oamenii care îşi varsă mânia împotriva lui Dumnezeu, atunci când circumstanţele vieţii sunt dificile. Realizat în mediul universitar, cu participarea a 5.472 de studenţi, studiul a arătat că 2 din 3 studenţi se enervează, uneori, pe Dumnezeu.

Surprinzător, studiul a revelat că până şi ateii şi aceia care pun la îndoială existenţa lui Dumnezeu îşi exprimă, adeseori, mânia sau frustrarea în situaţii pentru care Îl consideră vinovat pe El. Tinerii sunt mai dispuşi să îşi exprime mânia faţă de Dumnezeu, comparativ cu vârstnicii. Explicaţia ar fi că persoanele vârstnice s-au născut într-o vreme când oamenii erau educaţi să nu pună la îndoială autoritatea şi înţelepciunea lui Dumnezeu.

Totuşi…

Ideea că Dumnezeu e vinovat pentru că permite răul, suferinţa şi nedreptatea este veche. Psalmul 73 trece în revistă o serie de frustrări şi nemulţumiri ale psalmistului Asaf. Acesta enumeră suferinţele celor umili şi obidiţi, în contrast cu mafioţii şi interlopii vremii, cărora „li se bulbucă ochii de grăsime" (Psalmul 73:3). Nemulţumit era şi profetul Habacuc, care îşi începe scurta carte cu o retorică acuzatoare: „Până când, Doamne, voi striga după ajutor şi Tu nu vei asculta? Până când voi striga către Tine: „Violenţă!" şi Tu nu vei izbăvi? De ce mă faci să privesc nedreptatea? De ce trebuie să mă uit la necaz? Distrugerea şi violenţa sunt înaintea mea; peste tot sunt dezbinări şi se stârnesc certuri" (Habacuc 1:2, 3). Lecţia importantă este că nici Asaf, nici Habacuc, în ciuda nemulţumirilor, nu ajung să-L înjure pe Dumnezeu. Dimpotrivă, ambele scrieri se încheie în ton optimist, plin de încredere şi de speranţă în Dumnezeul dreptăţii.

Pentru omul confruntat cu situaţii dificile se pare că este mult mai uşor să caute vinovaţi asupra cărora să-şi verse nervii şi, când nu este nimeni în preajmă, Cel mai la îndemână „vinovat" este Dumnezeu. El este cel mai uşor de înjurat, pentru că Cerul tace. Nu răspunde injuriilor. Iar omul se „răcoreşte" un pic. Deci, unii ar putea să vadă în înjurarea lui Dumnezeu chiar şi o formă de terapie.

Alternativa ar fi să vezi în Dumnezeu un prieten, un consilier, un avocat, o Persoană dispusă să îţi ofere tot ajutorul. El te înţelege. Îţi înţelege durerea şi frustrările. Nu este un Dumnezeu distant, ci unul care a testat suferinţa pe cruce. A-L înjura nu este o soluţie. A-L accepta şi a-I accepta voinţa este însă o soluţie. Alternativa este, într-adevăr, mai dificilă. E mai simplu să înjuri şi este nevoie de hotărâre şi efort pentru ca să-ţi formezi caracterul. Biblia spune: „Să nu foloseşti nesăbuit Numele Domnului, Dumnezeul tău, căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel care va folosi nesăbuit Numele Lui" (Exodul 20:7). Măcar din perspectiva acestui text biblic, merită să ne gândim la reacţiile noastre faţă de Dumnezeu.