Ieri de dimineaţă, în drum spre spital, am trecut prin faţa casei unui personaj din Pipera, celebru printre altele și pentru faptele de milostenie pe care le face. Pe trotuarul din faţa porţii era un bărbat, într-un cărucior cu rotile, cu privirea fixată pe ușa principală a casei.

        În ţara în care oamenii nu se mai mobilizează nici pentru o grevă, imaginea mi s-a părut expresivă: în loc să acţioneze proactiv, unii oameni aleg să se proţăpească lângă piedicile din viaţa lor, așteptând cu umilinţă para mălăiaţă.    Literatura românească a notat cu secole în urmă atitudinea: capul ce se pleacă paloșul nu-l taie. Știam de pe-atunci că lanţul îl încovoaie, dar între timp am uitat să spunem cu voce tare că printre drepturile pe care cineva le poate avea asupra noastră nu se află și acela de a ne umili.    Frustrările, eternele griji ale zilei de mâine și neîncrederea în Dumnezeu, în sine și în ceilalţi ne presează ca un rucsac uriaș, pe care îl purtăm încontinuu în spate. În filmul Up in the Air, personajul principal ţine la un moment dat un discurs în care spune cam așa: "încearcă să pui într-un rucsac lucrurile mărunte din viaţa ta, apoi pe cele mari, iar în final îndeasă toţi oamenii pe care îi cunoști. Fără îndoială, cea mai mare greutate o au relaţiile pe care le avem, cu toate discuţiile, negocierile, compromisurile și secretele lor." Ar trebui să fie destul de greu și celor mai mulţi dintre noi acest rucsac ne-ar încovoia spatele. Și la propriu, și la figurat.    Postura este fundamentul limbajului corporal. Renunţând să ţinem spatele drept, negăm o declaraţie care ne conservă sănătatea mintală: port un bagaj valoros și greu, cu demnitate, într-o poziţie bipedă estetică. Ca să-i vorbești lui Dumnezeu, limbajul teologic ne spune că trebuie să te (a)pleci. Dar dacă răspunsul vine de sus, n-avem niciun motiv să continuăm să ne înșurubăm în pământ. Trebuie să stăm drepţi, fizic și moral în egală măsură.    Acum câţiva ani am cunoscut un bătrân domn, de la care am înţeles că o problemă personală nu e o scuză pentru pentru a-ţi pierde respectul pentru sine. Fost militar, era înalt, încă atletic și tocmai fusese diagnosticat cu o boală incurabilă, care evolua rapid. Nu l-am auzit niciodată plângându-se de condiţiile din spital sau de boala care îl lovise. Dimpotrivă, în fiecare zi găsea o glumă delicioasă sau un compliment elegant de făcut. Stătea mereu drept și nici măcar o dată nu mi-a stârnit mila, ci întotdeauna numai admiraţia.    Un om ancorat în credinţa lui rămâne mereu demn și încrezător. Și din fericire pentru noi, folclorul românesc a păstrat și celălalt tăiș: capul ce se pleacă sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede. Așa că putem fie să ne repetăm la nesfârșit istoria, fie să ţinem capul drept și să scoatem tradiţiile înţelepte în lumină.