Duminica Floriilor este ultima duminică înainte de Paște, când se marchează intrarea lui Iisus în Ierusalim pe un măgăruș și este întâmpinată cu crenguţe înfrunzite și flori de câmp. Astfel, se spune că drumul spre moarte a fost presărat cu flori. Moartea lui Iisus a însemnat însă viaţă veșnică pentru oricine crede în El, ceea ce înseamnă că pentru cei ce cred drumul spre viaţa veșnică este pavat cu moartea omenească. Această moarte a venit prea repede și prea violent pentru creștinii copţi din Egipt.

Gruparea teroristă Stat Islamic a revendicat cele două atacuri cu bombă din orașele Alexandria și Tanta (Egipt) de duminică, soldate cu cel puţin 44 de morţi și peste 100 de răniţi. Atacurile vin la doar câteva zile după ce Egiptul a criticat bombardamentul cu arme chimice asupra unui oraș de civili, în Siria, care a dus la moartea a cel puţin 72 de civili, dintre care 20 de copii, și a atacului surpriză din partea Statelor Unite. În catedrala coptă din Alexandria ţinea slujba chiar Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Copte, papa Teodor al II-lea, care a scăpat nevătămat după ce un poliţist l-a interceptat pe kamikaze înainte să apuce să intre în catedrală, sacrificându-și astfel propria viaţă. Aceste atentate sunt deja considerate cele mai violente din istoria recentă, însă nu vin decât la patru luni de la ultimul atentat al Statului Islamic în Egipt, când un kamikaze s-a detonat în Cairo, omorând 28 de creștini. Se pare că gruparea teroristă, care a intrat în defensivă în alte regiuni, își dedică tot mai mult timp și resurse în Egipt.

De ce Egipt?

Creștinii din Egipt au început să fie tot mai serios atacaţi după înlăturarea președintelui Mohammed Morsi în 2013, notează The Guardian. De atunci, mai multe explozii au zdruncinat orașele Cairo și Delta. Câteva sute de creștini copţi au fugit din Peninsula Sinai, unde atentatele au mai mult succes decât pe continent, deoarece aici securitatea este sporită. Cu toate astea, în decembrie anul, trecut Catedrala Sf. Marcu din Cairo a fost ţinta unui atentat în care 29 de oameni au murit după detonarea unei bombe amplasate pe rândurile de bănci. Cu acea ocazie, gruparea Stat Islamic a ameninţat toţi creștinii din Egipt și a jurat să „elibereze” capitala.

Ce înseamnă să o „elibereze”? Unii analiști sunt de părere că teroriștii au un joc strategic prin care urmăresc să inflameze conflicte sectare în cea mai populată ţară din Orientul Mijlociu și astfel să își extindă apelurile ideologice printre minorităţile din regiune. Acesta ar fi și motivul pentru care ţintele atacurilor au fost schimbate de la Peninsula Sinai la Egiptul continental, unde ar putea pune o problemă existenţială serioasă guvernului. „SI a făcut pasul radical prin care arată că acum creștinii sunt pentru egipteni ceea ce sunt șiiţii pentru Irak, promovând ideea că pot fi omorâţi pentru niciun alt motiv decât pentru ceea ce cred”, explică Mokhtar Awad, cercetător la Universitatea George Washington. Se pare că, de la atentatele din decembrie 2016, suporterii grupării împărtășesc febril această poziţie prin intermediul internetului, susţinând că „trădătorii”, creștini aliaţi Vestului și foști politeiști, trebuie eliminaţi.

Implementarea acestei strategii în Egipt ar putea avea consecinţe devastatoare nu doar în ţară, ci pentru întreaga regiune. Pentru ani de zile, Egiptul continental a fost o fortăreaţă împotriva tacticilor teroriste, mai ales dacă facem comparaţie cu Siria și Irak, unde SI a proclamat califate. Dacă jihadiștii găsesc o cale spre destabilizarea guvernului egiptean, va fi un succes nu doar din punctul de vedere al dimensiunii „prăzii”, ci deopotrivă va fi o dovadă că proiectul jihadist poate avea succes și în ţări care nu sunt deja divizate de războaie civile sau nu sunt deja destabilizate semnificativ, mai explică Awad. Declanșarea luptei sectare prin ţintirea directă a creștinilor, „fără excepţie”, mai ales în anumite zone rurale, este unul din factorii cheie pentru succes, trecuţi de un ideolog jihadist într-un așa zis studiu de caz asupra Egiptului. El explică cum doar prin izbucnirea unui război sectar poate ieși la suprafaţă „realitatea conflictului” și se pot aprinde „sentimentele latente ale musulmanilor faţă de crezul creștin”.

Discriminare zilnică

Din păcate, jihadiștii nu sunt deloc departe de realitate în presupunerile lor. Răbdarea creștinilor copţi în faţa discriminării pe care o îndură zi de zi ca minoritate religioasă, suprapusă peste ceea ce percep a fi o lipsă totală de interes a statului în a-i proteja faţă de jihadiști, atârnă de un fir de păr. Copţii din Egipt, care ţin de Biserica Ortodoxă din Alexandria, sunt cea mai mare comunitate creștină din Orientul Mijlociu, dar pe de altă parte nu reprezintă decât 10% din populaţia de 91 de milioane de locuitori a Egiptului.

The Guardian scrie cum, doar la câteva ore după atac, mai mulţi tineri copţi săpau deja morminte în subsolul bisericii devastate de prima bombă, care a avut cel mai mare impact. Unul dintre ei i-a arătat reporterului poze de la faţa locului – rămășiţe umane, sânge și sticlă, împrăștiate pe podeaua bisericii. „Azi trebuia să fie o zi festivă”, a spus el. De acum înainte, creștinii vor trebui să își apere singuri bisericile, nu să se bazeze pe poliţie, pentru că „e prea mult ce se întâmplă. E inacceptabil”. Mina Thabet, specialistă în minorităţi religioase în cadrul Comisiei pentru Drepturi și Libertăţi din Cairo, recunoaște că „nu este pentru prima dată când creștinii din Egipt au fost ţinta unor astfel de atacuri. Simt că nimeni nu le oferă protecţia adecvată.” Președintele Abdel Fattah al-Sisi a lansat o campanie împotriva extremismului religios în cadrul căreia a făcut o promisiune aparte minorităţii creștine în ce privește protecţia și siguranţa. Cu toate acestea, copţii din Tanta spun că securitatea a fost practic inexistentă duminică, deși s-au lansat avertizări repetate în ultimele săptămâni și chiar săptămâna trecută poliţia a descoperit și dezamorsat o bombă în apropierea aceleiași biserici care a fost ţinta atacului de duminică, conform Reuters.

Multe știri vor curge despre sacrificiul poliţiștilor musulmani care au murit la datorie apărându-și fraţii creștini și chiar mai multe despre unitatea naţională, cerută și invocată chiar de președinte, și mulţi musulmani vor depune mărturii în presă despre relaţia foarte bună de prietenie pe care o au cu unii creștini, dar este totul o mască, spune Timothy Kaldas, profesor de politică și analist din Cairo. „Percepţia vastă conform căreia creștinii egipteni sunt cetăţeni de mâna a doua, cu drepturi de mâna a doua, este un teren fertil pentru cei care incită la violenţă împotriva lor”, spune Kaldas. Exprimarea „exuberantă” a unităţii naţionale va sufoca critica legitimă împotriva discriminării creștinilor. Ideea că „nu acum este timpul potrivit” va reprima încercarea de a face ceva potrivit la momentul potrivit, când o ţară îndoliată ar putea recunoaște nevoia de schimbare. În schimb, cei care vor ridica aceste subiecte vor fi priviţi cu suspiciune și vor fi acuzaţi că vor să semene discordie, mai spune profesorul. Astfel, eșecul oficialilor în a recunoaște măcar că îi discriminează pe creștini face imposibilă corectarea problemei.

Viziunea lui Kaldas nu este doar sumbră, ci poate să pară de-a dreptul exagerată, dacă nu ar exista și mărturia timpului. Timp de secole, musulmanii și creștinii au trăit cot la cot, în relaţii caracterizate de persecuţie și discriminare, intercalate cu perioade de coexistenţă și asimilare. Termenul islamic pentru „copt” este același ca pentru creștin și evreu și desemnează un cetăţean de mâna a doua, așteptat să se poarte în societate pe măsura inferiorităţii lui. În ciuda proclamării egalităţii de către stat, un cetăţean copt nu a fost niciodată egal cu un cetăţean egiptean în ochii legii, explică Samuel Tadros, de la Centrul pentru Liberatea Religioasă din cadrul Institutului Hudson. Un copt trebuie să urmeze legile islamice referitoare la moșteniri, nu poate avea poziţii publice de importanţă, este exclus din calcul pentru orice funcţie guvernamentală de top, nu poate adopta copii, nici măcar nu poate face parte din echipele de fotbal ale ţării, iar construirea bisericilor copte este un efort herculean, atrage atenţia Tadros. Dar ce este mai greu de îndurat zi de zi decât faptul că statul îi discriminează, că nu îi apără și, mai rău decât incitarea islamiștilor la violenţă împotriva lor, este atitudinea musulmanilor din jur. În timp ce copţii știu extrem de multe lucruri despre Islam prin sistemul educaţional, media și experienţa de zi cu zi într-o ţară preponderent musulmană, reciproca nu este adevărată. Iar acest lucru se traduce în felul următor: „Excluderea lor și a identităţii lor din spaţiul public i-a redus la imaginea de creaturi străini asupra cărora sunt proiectate tot felul de fantezii nebune”, conchide Tadros.

În condiţiile în care un creștin este ucis la fiecare șase minute undeva în lume, drama creștinilor copţi este reprezentativă pentru ce înseamnă cu adevărat să fii creștin în ziua de azi, ce fel de sacrificii presupune asta. „Avem acum mai mulţi martiri creștini decât în primele secole”, a spus recent și papa Francisc, condamnând actele de barbarie comise în numele divinităţii. Iar remarca sa se bazează pe studii care atestă că la ora actuală creștinismul este cea mai persecutată religie de pe planetă, iar persecutarea creștinilor nu este apanajul islamismului, așa cum am crede. Acte de sălbăticie împotriva creștinilor se înșiră din India, Myanmar, Nigeria, Coreea de Nord, China, până în Orientul Mijlociu. Mai degrabă ar fi vorba despre o alunecare a lumii spre barbarie. Cincisprezece intelectuali propun această înţelegere a actualităţii în cartea Vîrsta regresiunii, care urmează să apară pe data de 13 aprilie simultan în 14 limbi. Civilizaţia se află într-un impas, şi putem vorbi chiar de un fenomen de „decivilizare”, ceea ce înseamnă că suntem ameninţaţi de un fel de barbarie, citează RFI. „Firea omenească dă semne tot mai neruşinate de îndrăcire, adică de prostie sângeroasă. Zi de zi, peisajul din jur arată ca o antologie de dezastre… Ce se întâmplă?”, întreabă Andrei Pleșu. Intrarea lui Iisus în Ierusalim vorbește despre perspectivele pe care le deschide gestul Lui pentru „mulţimile” dinlăuntrul nostru, pentru „legiunea” relelor interioare, cu care avem de luptat pentru a ne găsi liniştea, spune Pleșu. Gestul este în van dacă lisus nu intră și nu este bine primit în fortăreaţa lăuntrică a fiecăruia dintre noi. „Pe acest fundal, multiplicarea planetară a violenţei pare să semnaleze o lume care n-a ieşit încă din Săptămîna Patimilor”, conchide amar Andrei Pleșu în Adevărul. Iar în faţa acestei realităţi nu rămâne decât să ne rugăm, fiecare așa cum știm mai bine.