Una dintre cele mai întâlnite întrebări despre mormântul lui Iisus este „Unde?” Poate că, dacă am ști cu exactitate unde a fost înmormântat, s-ar putea dovedi atât istoricitatea Sa, cât și natura Sa. Pentru mulţi oameni care nu cred în Biblie ar însemna soluţionarea celui mai mare mister care a existat vreodată. Între timp, prea puţini se întreabă „Cum?”
Recent s-au încheiat lucrările de restaurare ale locului în care, potrivit tradiţiei creștine, se află mormântul lui Iisus. Desigur, există mai multe locaţii cărora unii le atribuie onoarea de a-L fi odihnit timp de trei zile pe Mântuitor, însă cele mai multe indicii se îndreaptă spre Biserica Sfântului Mormânt, din Ierusalim, unul dintre cele mai importante locuri de pelerinaj din lume. Micuţa capelă așezată peste ce a mai rămas din peștera unde credincioșii cred că a avut loc cel mai mare miracol pe care l-a trăit omenirea – învierea lui Iisus – a fost restaurată de o echipă de la Universitatea Naţională Tehnică din Atena, care a lucrat și la restaurarea Acropolei din Atena.
În timpul acestei lucrări, oameni de știinţă, arheologi și teologi deopotrivă au văzut pentru prima dată cum arăta mormântul original, aflat sub lespedea de marmură așezată în anul 1555 pentru a-l conserva, și au putut preleva probe, care vor fi cercetate amănunţit în următorii ani, înainte de a fi publicate rezultatele. Ben Witherington, profesor de Noul Testament, avertizează însă că tot Ierusalimul este plin de găuri în care sapă arheologi, așa că la 2.000 de ani după Iisus locaţiile în care El a activat sau a fost judecat și a murit sunt în veșnică mișcare. Aceasta, după ce ultimele dovezi arheologice au arătat că bine cunoscuta Via Dolorosa, calea pe care Iisus ar fi umblat de la capturarea la moartea Sa, este de fapt parţial greșită. De aceea cine pretinde că a găsit „dovada” de necontestat mai degrabă se expune riscului de a fi ridiculizat.
Pe de altă parte, dorinţa de a cerceta sincer contextul, informaţiile și adevărul istoric este ceva de admirat. Iar în dreptul acestui efort, întrebarea „Cum?” este mai potrivită. Descoperirea unui mormânt care datează de pe vremea lui Iisus și care respectă caracteristicile mormântului lui Iosif din Arimateea, care I-a cedat lui Iisus locul lui de veci, este considerat un exemplu potrivit pentru a înţelege mai bine ce s-a întâmplat după ce Iisus a fost dat jos de pe cruce.
Mormântul Giulgiului
În decembrie 2009 s-a anunţat o descoperire care i-a entuziasmat extrem de tare pe arheologi. S-a descoperit primul giulgiu care datează din epoca lui Iisus, într-un mormânt din Ierusalim ce fusese prădat de hoţi. Și nu doar atât, dar în giulgiu s-au descoperit rămășiţe umane din care s-au prelevat probe de ADN, descoperindu-se astfel și cel mai vechi caz de lepră până în momentul de faţă. Probele mai indică și că cel mai probabil este vorba de locul de veci al unei familii, unul dintre membri, bărbat, fiind bolnav de lepră și de tuberculoză.
În niciunul dintre cele aproximativ 1.000 de morminte datând din primul secol î.Hr., excavate în Ierusalim și împrejurimi, nu se găsise până la acel moment nicio bucată de ţesătură, lucru care de fapt nu este deloc ciudat. Conform tradiţiei ebraice, rămășiţele unui decedat erau colectate de familie din mormântul iniţial la un an după moarte și erau plasate într-un osuar. Însă acest mormânt se pare că nu a trecut prin această fază, rămânând sigilat cu gips pentru 2.000 de ani, când a fost jefuit. Această particularitate se explică probabil tocmai prin faptul că înăuntru era îngropat un bolnav de lepră, boală foarte contagioasă, explică profesorul Mark Spigelman, care a condus investigaţia moleculară. În plus, tot conform datinilor Israelului vechi, un om bolnav de lepră nu avea ce să caute în interiorul orașului, nici chiar după moarte. Iar acest mormânt nu doar că este în oraș, dar este în partea veche a Ierusalimului, în cimitirul Aceldama, într-o secţiune privilegiată cu vedere spre Templu, lângă ceea ce se crede a fi mormântul marelui-preot Ana, socrul marelui-preot Caiafa (cei doi arhierei care s-au ocupat de judecata lui Iisus). Acest element sugerează că bărbatul cu pricina făcea parte dintr-o familie preoţească sau de vază a societăţii și că, cel mai probabil, nu a fost ostracizat la fel ca restul bolnavilor de lepră din acel timp. Descoperirea acestui caz de lepră datând de pe vremea lui Iisus este extrem de importantă și datorită faptului că secole de-a rândul unii teologi naturaliști au încercat să explice vindecările miraculoase realizate de Iisus în cei trei ani de slujire, negând că lepra ar fi existat la acel timp și că ar fi de fapt vorba despre altă boală, „susceptibilă la influenţă mentală”, explică Mark Ward, doctor în interpretarea Noului Testament. Acum este o certitudine că lepra exista în acel timp și spaţiu geografic.
Descoperirea acestui mormânt a folosit și la domolirea entuziasmului fanilor Giulgiului din Torino, despre care se spune că are imprimată forma feţei lui Iisus, dar care nu a fost datat cu exactitate nici până în prezent. Trei laboratoare diferite au datat cu carbon giulgiul la sfârșitul anilor 1980, ajungând la concluzia că ţesătura a fost făcută cu mult timp după Iisus. Un alt studiu din 2005 a susţinut însă că analizele fuseseră făcute pe o bucată de ţesătură adăugată giulgiului în Evul Mediu și că de fapt acesta ar avea între 1.500 și 3.000 de ani vechime. Comparând însă cele două bucăţi de ţesătură s-a observat că este improbabil să fie din aceeași perioadă. Giulgiul din Torino este făcut dintr-un singur material ţesut într-un tipar complex, ceva ce nu ar fi fost disponibil în regiune până în timpurile medievale, pe când giulgiul recent descoperit este mai degrabă o cârpă simplu ţesută, din pânză și fire din lână, însă tipul de lână ar indica că ţesătura a fost importată din altă ţară mediteraneeană, ceva obișnuit pentru o familie bogată din acea vreme, explică arheologul Shimon Gibson, cel care a excavat situl în numele Autorităţii Israeliene de Antichităţi.
„Cum?”
Mormântul Giulgiului a fost descoperit din întâmplare în anul 2000. Arheologul Shimon Gibson explora câmpul împreună cu câţiva băieţi, când unul dintre ei a descoperit o deschizătură în pământ și a coborât în ea. Gibson l-a urmat și au descoperit un loc de veci cu multiple nișe pentru cadavre, care fusese jefuit de curând. O nișă rămăsese însă neatinsă. În ea au găsit giulgiul și rămășiţele bolnavului de lepră.
Arhitectura acestui mormânt din perioada celui de-al Doilea Templu este de inspiraţie romană, așa cum era moda printre elitele vremii, în frunte cu Irod. Mormântul în sine ar fi avut construită deasupra o structură care ar fi arătat ca un mic templu, așa cum se observă și la mormântul profetului Zaharia și al familiei preoţești a lui Hezir, a 16-a ceată preoţească, explică Max Ward într-un document disponibil prin aplicaţia Logos. Doar faptul că fiecare nișă era săpată manual în piatră, ca să nu mai punem la socoteală decoraţiunile exterioare, presupunea multă muncă și, în concluzie, mulţi bani. Doar oameni bogaţi, precum marele-preot Ana, Iosif din Arimateea sau proprietarul acestui lăcaș ar fi avut bani pentru așa ceva. În mod normal, oamenii simpli, precum Iisus și ucenicii Săi, nu ar fi ajuns niciodată să fie îngropaţi într-un asemenea loc.
Iisus a ajuns totuși să fie îngropat într-un mormânt „de lux” doar din mila lui Iosif, însă Mormântul Giulgiului nu este acela. Mormântul din Aceldama are o intrare dreptunghiulară, în loc de una rotundă, așa cum este descris mormântul lui Iisus în Evanghelia după Matei. Dar, din alte puncte de vedere, cele două morminte ar trebui să semene, întrucât tot Matei spune că mormântul unde Iosif a pus corpul lui Iisus era săpat în piatră, la fel ca cel de la Aceldama. Iar profetul Isaia scria cu 700 de ani înainte de nașterea lui Iisus despre Mântuitor că „groapa Lui a fost pusă între cei răi, şi mormântul Lui la un loc cu cel bogat, măcar că nu săvârşise nicio nelegiuire şi nu se găsise niciun vicleşug în gura Lui” (Isaia 53:9). În Noul Testament, un om bogat, Iosif din Arimateea, ia corpul lui Iisus, îl curăţă și îl înfașă, apoi îl pune în locul de veci pe care îl pregătise pentru sine, un loc „nou”.
Acest detaliu, faptul că mormântul nu mai fusese folosit, este extrem de important, explică doctorul arheolog Craig Evans. Iisus a murit ca un criminal și, conform tradiţiei ebraice, corpul Său nu ar fi putut fi pus într-un mormânt onorabil, ci într-o groapă comună. Iosif l-a pus însă într-un mormânt nou, nefolosit, considerat „neutru”. Legea permitea ca, după un an, să fie culese oasele și să fie depuse într-un loc onorabil, probabil în locul de veci al familiei, ca și cum fapta criminalului ar fi fost uitată. După spălare, parfumare și înfășare corpul urma să fie așezat pe spate nu în anticamera mormântului, ci în nișa săpată în piatră, care urma să fie închisă la cap cu o bucată de piatră. Pentru șapte zile era de așteptat ca cei dragi să intre în anticamera mormântului, să se roage și chiar să ungă cu ulei parfumat corpul în putrefacţie.
Din acest motiv când femeile au avut prima ocazie să vină la mormânt, abia la trei zile de la moartea lui Iisus, s-au speriat să vadă nișa goală. „Ar fi putut bănui că trupul a fost mutat de autorităţi, care nu au văzut cu ochi buni gestul lui Iosif, sau cine știe ce gândeau. Dar cu siguranţă erau îngrijorate, pentru că tradiţia spunea că, la trei zile de la moarte, faţa mortului nu mai putea fi recunoscută. Așa că, dacă trupul lui Iisus fusese luat și poate adăugat, într-o groapă comună, la ceilalţi doi criminali alături de care murise, nu l-ar mai fi putut recunoaște. Duminica era a treia zi. Luni ar fi fost prea târziu”, explică Evans. Dar poate cea mai ciudată parte a experienţei, care i-a tulburat și pe ucenicii veniţi la mormânt, era faptul că au descoperit giulgiul în care fusese înfășat corpul în nișă. Și nimeni nu ar fi mutat un cadavru dezbrăcat, la acel stadiu. Nimeni nu înţelegea ce s-ar fi putut întâmpla. Frica însoţită de confuzie a fost reală. Dacă astăzi privim istoria printr-un nor romanţat, pierdem din vedere faptul că acei oameni familiarizaţi cu moartea mai mult ca noi aveau un calendar și tradiţii de respectat.
În Ierusalim, magazine non-stop sunt deschise lângă mormintele antice. Viaţa modernă respiră alături de istorie. Așa a fost mereu și așa este și azi. Personajele din Biblie nu sunt „caractere tip”, inventate pentru a îndeplini roluri bidimensionale. Sunt oameni la fel de normali sau de „ciudaţi” în vremea lor, cum suntem și noi astăzi. „Femeile au venit la mormânt gata să intre într-un loc mirositor și înfricoșător și să facă niște treburi pe care noi, oamenii moderni, nu le facem: să ungă cu parfum un corp în descompunere. După care aveau alte lucruri de care să se ocupe în acea dimineaţă”, scrie Ward.
Ce ne învaţă o călătorie într-un mormânt din primul secol? Că se poate dovedi acurateţea Noului Testament? „Nu, doar se poate corobora, ceea ce este foarte important,” spune Ward. „Avem nevoie să știm aceste detalii pentru a putea aprecia verosimilitatea povestirilor din Evanghelii,” conchide și Evans. Unii oameni spun că nu pot crede în fantezii și așteaptă dovezi istorice, improbabil să fie găsite vreodată, din moment ce nu ne-au fost niciodată disponibile. De aceea se și cheamă „taine”. Însă și după 2.000 de ani de când Iisus nu mai umblă pe acest pământ, noi tot așteptăm dovezile umblării Sale ca să rămânem cu gura căscată și să credem.
