„Ziua de azi mă găsește aici, «la capătul lumii», cum ar spune mama mea, în Malawi, Africa. O zi însorită, după mai bine de o săptămână în care n-am dat jos din picioare cizmele de cauciuc. Poate nu la voia întâmplării m-am apucat să scriu astăzi", începe Loredana depănarea firului roșu care a purtat-o din București până în Malawi.

Parcă a trecut doar o zi de când simţea acasă mirosul salcâmilor, adus de un vânt cald de primăvară, pe când ea era cufundată în poeziile lui Păunescu. Un moment perfect, întrerupt de Ionuţ, un tânăr student la Teologie, care s-a încăpăţânat să rămână definitiv în viaţa ei. Erau mici, nu aveau decât 20-21de ani când s-au căsătorit și nu puteau nicidecum să ghicească că peste șapte ani vor trăi pe pământ african.

Profesorul de misiologie al lui Ionuţ obișnuia să viziteze, în perioada concediului, unele ţări din Africa, împreună cu o echipă de români, căutând un loc și un proiect misionar în care să se implice pe termen lung, ceva care să aibă continuitate, nu ceva trecător. Așa au ajuns să afle despre campusul Matandani, al Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea din Malawi. Acum mai bine de 100 de ani (1908), misionari din Marea Britanie și Australia au înfiinţat aici o școală primară, apoi o clinică, o biserică, un liceu și, mai târziu, un colegiu de meserii, care găzduia studenţi nu doar din ţară, ci și de peste hotare, datorită bunei calităţi a educaţiei oferite acolo. Acesta din urmă a fost închis la scurt timp după plecarea misionarilor. Sub toate aspectele, lucrurile au început să se înrăutăţească.

Uniunea Malawi a văzut ca soluţie găsirea unei familii dispuse să lucreze în acel campus pentru câţiva ani Nici Ionuţ și nici Loredana nu s-au gândit vreodată să facă misiune și nici nu au visat la Africa. Erau într-o perioadă în care petreceau ore în șir cu ochii în tavan, dezbătând diverse scenarii despre ce vor face după ce Ionuţ va termina studiile. Când profesorul a venit cu propunerea respectivă li s-a părut că va fi mai greu decât orice altceva la care s-ar fi putut aștepta, însă și-au dat seama că aveau să înveţe lecţii de viaţă pe care nu le-ar putea învăţa în niciun alt context. Așadar, au plecat ca voluntari, încurajaţi să se roage pentru sprijinul financiar necesar.

Viaţa în inima Africii

Ionuţ și Loredana sunt acum de doi ani și patru luni în Malawi, „inima caldă a Africii”, așa cum este numită regiunea respectivă pentru răbdarea și căldura oamenilor ei. Doar că răbdarea aceasta se traduce și într-un ritm foarte lent al vieţii, ceea ce, pentru cineva sosit acolo din București, poate fi puţin frustrant. „Trăiesc și muncesc de parcă ar muri la 300 și ceva de ani”, spune Loredana, iar asta se vede peste tot în jur. Când au ajuns în campus, cei doi au găsit o școală primară cu cinci săli de clasă care arătau deplorabil, iar restul copiilor făceau orele la umbra copacilor. La rugămintea lor, Organizaţia Maranatha International Volunteers a construit trei săli de clasă, iar celelalte săli au fost recondiţionate de doi români care au stat acolo pentru trei săptămâni și care au venit cu fonduri strânse de la o biserică din România.

Clinica a fost la un pas să se închidă, dar a fost preluată de o altă organizaţie, iar conducerea ei nu mai este acum legată de campus. Școala primară și liceul se află sub conducerea unui director de misiune, iar Ionuţ lucrează ca DPD (Developement and Project Director). Treaba lui este să dezvolte proiecte care să pună campusul pe picioare. Dacă la venirea lor erau doar 35 de copii la liceu, și acesta la un pas să fie închis, în prezent sunt înscriși 234 de elevi, care dorm și câte doi într-un pat. „Dacă am avea bani să mai facem paturi și să cumpărăm saltele, atunci ar intra și mai mulţi”, calculează Loredana.

Dacă ar avea bani, multe lucruri s-ar întâmpla. Dimensiunea sărăciei este ilustrată foarte bine de singurul cuţit care există la bucătărie și care nu are nici mâner. Școala e scumpă și mulţi rămân acasă, needucaţi și săraci pentru generaţii întregi. Ce înseamnă sărăcia? Înseamnă că în fiecare zi se servește același meniu: dimineaţa un terci cu zahăr, la prânz, mămăligă cu fasole, uneori soia, ceapă și ulei, iar seara, mămăligă cu fasole sau ou. Înseamnă că oamenii „nu au de unde să ia un ban pentru săpun” și vin bucuroși să lucreze pământul cu ziua, pentru câte un euro.

Dacă ar fi bani, s-ar putea exploata terenul de 105 hectare al școlii și cel de 60 de hectare ale fermei școlii. Sunt 12 luni calde și s-ar putea planta tot anul dacă ar exista un tractor. ADRA România a extins proiectul „Grădini roditoare” și a trimis fonduri cu care să se cumpere unelte de lucrat pământul. Pământul se desţelenește cu mâna pentru a se planta porumb, soia, alune de pământ, cartofi dulci, ardei, ceapă, roșii, spanac, varză, bananieri, arbori macadamia, trestie-de-zahăr. Dacă pământul nu este lucrat, nu există mâncare pe masă.

Prea multe probleme și prea puţin timp

Desigur că cinci ani reprezintă o perioadă lungă când ești departe de casă. Dar când ai un noian de probleme de rezolvat, ar mai fi nevoie de cel puţin încă cinci. Iar în Africa nu există probleme mici sau simple, toate sunt mari, cer bani și timp, mult timp. Într-o zi, când Ionuţ și Loredana se întorceau de la oraș, pe la jumătatea drumului au observat că mașina începe să se lase în partea din spate. Peste câteva secunde au văzut că roata din spate o luase înaintea lor pe drum, oprindu-se undeva mai departe, în câmp. Se rupsese axul. În mijlocul pustietăţii nu au avut ce să facă decât să se oprească în câmp și să petreacă noaptea în mașină. A doua zi, Ionuţ a făcut autostopul și a ajuns înapoi în oraș, de unde a cumpărat un ax nou. Până când s-a întors la mașină și a încercat să o repare s-a lăsat noaptea. Axul nu s-a potrivit și a urmat a doua noapte petrecută în mașină. A treia zi, s-a dus prin parcurile auto și a cumpărat un ax potrivit la mâna a doua. O problemă, trei zile pierdute și două nopţi dormite în mijlocul pustiului, cam așa se desfășoară lucrurile în Africa.

În aceste condiţii, reușitele se savurează îndelung. Înainte ca soţii Loredana și Ionuţ Croitoru să ajungă acolo, oamenii din campus, adică 8 profesori de școală generală, 10 profesori de liceu, secretarul, contabilul și încă vreo câţiva angajaţi se rugau pentru apă și electricitate, iar acum se bucură de ele. Campusul are 22 de case pentru profesori și o nouă casă de oaspeţi. Lângă fiecare casă există un robinet cu apă menajeră, 7 dintre ele sunt conectate la reţeaua de electricitate, foarte curând însă va fi terminată lucrarea și la celelalte. Însă la 9 case trebuie schimbat acoperișul pentru că plouă înăuntru. Așa este în Africa, nu vine una bună fără una rea. Și cea mai rea a venit în mai 2012, când Ionuţ a făcut malarie. Teoretic, cei doi știau la ce să se aștepte, trei zile în care ar fi trebuit să rabde manifestarea bolii. Practic însă nu au fost deloc pregătiţi. Ionuţ avea o temperatură de 42 de grade și șase ore de schimbat cearceafurile ude nu au ajutat deloc. Până când Loredana se întorcea cu unele reci înmuiate în apa din râu, cele în care era învelit Ionuţ erau deja fierbinţi. A doua zi dimineaţă, l-a suit într-o mașină împrumutată pentru un drum de trei ore până la spitalul din oraș. La 45 de minute după ce au plecat au intrat cu mașina în șanţ. Abia a doua zi pe seară, o mașină din oraș a ajuns să-i ia. Între timp și Loredana contractase boala și au fost internaţi amândoi.

Nu a fost ușor, chiar deloc, însă cei doi au de dus la capăt o misiune, și anume redeschiderea colegiului, cu profil practic, pe meserii. Matandani este cel mai sărac campus adventist din Malawi, iar pentru redeschiderea colegiului trebuie săli de clasă și ateliere, dormitoare pentru fete și băieţi, case pentru profesori. În sezonul ploios, fiind zonă de munte, canalul care aduce apa din râu la pompe se strică foarte des, astfel că apa ajunge rar în campus. Este nevoie să fie reparat. Pompele de apă au fost schimbate cu unele noi, la fel ca o mare parte din ţevi, însă cele vechi rămase îngreunează mult peocesul. La bucătărie e nevoie de mese și scaune, cele care există fiind prea puţine, și de o încăpere pentru gătit, de plite și dulapuri. Trebuie terminată clădirea destinată laboratorului de informatică pentru liceu, iar la bibliotecă este nevoie de mese, scaune și manuale. Acum există un singur manual – al profesorului. Chiar și drumul de acces trebuie refăcut, pentru că este atât de prost, încât nimeni nu mănâncă înainte de o deplasare, iar după ploaie devine inaccesibil.

Familia Croitoru se menţine însă pozitivă. „Îţi pierzi sănătatea, nopţile, răbdarea”, spune ea, dar misiunea dă roade. Mai întâi ai grijă de nevoile oamenilor, iar biserica vine la urmă. „Asa au gândit primii misionari, începând cu educaţia și sănătatea, înfiinţând o școală, apoi o clinică, și mai apoi o biserică. Ca adventiști de ziua a șaptea, așa am fost învăţaţi,” adaugă Loredana. În acest fel, multe probleme grele s-au rezolvat. „A mai trecut o lună și se cunoaște ceva ce poţi să vezi, să pipăi, să știi că e acolo și că generaţiile viitoare vor vedea viaţa altfel doar pentru că vin la școală”, spune Loredana. Este o speranţă pentru care merită să investești.

Fotografii realizate de Valentina Cozorici

Articolul de faţă a apărut în ediţia din luna aprilie a revistei Semnele timpului, și conţine o serie de corecţii necesare.

Eliza Vlădescu
După absolvirea Facultății de Comunicare și PR din cadrul SNSPA, Eliza Vlădescu a dat televiziunea pentru presa scrisă și de mai bine de 6 ani nu s-a uitat înapoi. Eliza face parte din echipa permanentă de redactori a revistei Semnele timpului.