Un tată imploră anularea pedepsei capitale pentru fiul său

364

Kent Whitaker, un tată din Texas, SUA, care a supravieţuit unui atac mortal plănuit chiar de fiul său, imploră statul să îi acorde clemenţă tânărului, care a fost condamnat la moarte. Dacă decizia curţii nu se va schimba, Thomas „Bart” Whitaker ar urma să fie executat cu injecţia letală pe 22 februarie. El a fost găsit vinovat de uciderea, în anul 2003, a mamei și a fratelui său. Mama lui Whitaker, Tricia, avea 51 de ani, iar fratele lui, Keith, era în vârstă de 19 ani. Același atac urmărea să îi ia viaţa și lui Kent Whitaker, însă acesta a supravieţuit.

„Am văzut deja prea multe crime. (…) Nu vreau să-l văd executat chiar în faţa ochilor mei.” Acestea sunt cuvintele tatălui rămas singur cu amintirea oribilă a familiei murind în faţa lui. Bărbatul, un pensionar în vârstă de 69 de ani, le-a transmis autorităţilor o scrisoare de clemenţă, în care mărturisește că, dacă pedeapsa cu moartea va fi pusă în aplicare, durerea îi va fi doar agravată. Întrebat dacă nu simte că dezonorează astfel memoria celor decedaţi, Kent Whitaker a răspuns că, din contră, „este convins că nici „Tricia și nici Kevin nu ar fi vrut să fie executat”. La fel, a mai spus bărbatul, consideră și fraţii săi, și rudele soţiei decedate.

Drumul spre acest fel de iertare a fost unul cu o încărcătură religioasă puternică pentru Kent Whitaker. Bărbatul mărturisea public, încă de dinainte de a ști cine este făptașul, că l-a iertat pentru crima comisă și pentru durerea pe care aceasta i-a provocat-o. Însă, într-o declaraţie pentru Washington Post, a explicat mai în detaliu cum a ajuns să ierte. La început, „tot ce puteam simţi pentru această persoană era o ură adâncă și puternică. Nu mă gândeam la nimic altceva decât la cum aș fi putut să îi produc durere.” Însă, în același timp, printre gândurile lui Kent Whitaker își făceau loc tot mai puternic câteva versete biblice pe care bărbatul creștin ar fi putut să le considere o tortură, dar despre care spune că l-au eliberat. „Și știm că în toate lucrurile Dumnezeu lucrează pentru binele celor care Îl iubesc”, cita Whitaker din memorie. „Răzbunarea e a Mea; Eu voi pedepsi, spune Domnul.” Referindu-se la momentul în care a luat hotărârea să îl ierte pe criminal, Whitaker își amintește că, „odată ce m-am decis, am simţit o strălucire caldă revărsându-se peste mine. Mi-a stins focul interior.”

Cronologia tragediei

În noaptea crimelor, Bart și-a invitat familia să ia cina la un restaurant, spunând că dorește să sărbătorească absolvirea colegiului. Însă Bart nu era pe punctul de a absolvi colegiul. De fapt, el nici măcar nu era înscris la școală, așa cum își lăsase părinţii să creadă. În loc să se perfecţioneze prin studiu, în toţi acei ani, tânărul încercase să perfecţioneze o strategie pentru a-și ucide întreaga familie.

Conform dosarelor poliţiei, atât în anul 2000, cât și în 2001, Bart a mai premeditat să își ucidă familia împreună cu doi bărbaţi, însă planurile nu s-au concretizat atunci. Alţi doi prieteni aveau să îl ajute pe Bart să își ducă planul la îndeplinire. Conform înţelegerii, unul dintre complici, Chris Brashear, i-a așteptat să se întoarcă acasă de la restaurant, iar celălalt, Steve Champagne, avea rolul de șofer pentru fuga de la locul crimei. După ce Brashear i-a ucis pe mama și pe fratele lui Bart și i-a rănit tatăl, l-a împușcat intenţionat și pe Bart în braţ, ca parte din plan, pentru a-l face să pară victimă.

Anchetatorii au crezut iniţial că atacul din 10 decembrie 2003 a fost opera unui spărgător întrerupt în mijlocul acţiunii, însă pe măsură ce timpul trecea, tot mai multe dovezi îl transformau pe Bart din victimă în suspect. În noaptea crimelor, sertarele de la dulapuri fuseseră scoase ca și în cazul unei spargeri, însă conţinutul lor era încă bine organizat. Singurul element care lipsea din casă era telefonul lui Bart. Timp de șapte luni câte s-au scurs de la tragedie, Whitaker a locuit împreună cu tatăl său chiar în casa unde avuseseră loc asasinatele. Apoi a fugit în Mexic. La doi ani de la fuga lui Bart în Mexic, mărturisirea șoferului complice și o conversaţie înregistrată de autorităţi dintre Bart și un fost coleg de cameră privitoare la complot au constituit dovezi concludente care l-au incriminat pe Bart Whitaker ca fiind un ucigaș cu sânge rece.

Se pare că motivaţia pentru această crimă a fost o moștenire de 1 milion de dolari, pe care Bart ar fi primit-o la moartea părinţilor și a fratelui său.

Bart Whitaker a fost judecat pentru două crime cu premeditare și a fost condamnat la moarte, procurorii susţinând că este un sociopat manipulator, care a jucat rolul principal în crimă. Cel care a tras gloanţele, Brashear, a fost de asemenea condamnat și a primit pedeapsa cu închisoarea pe viaţă, iar Champagne a fost condamnat la 15 ani de închisoare.

Tatăl său consideră că Bart are o boală psihică ce nu a fost niciodată diagnosticată oficial și că timpul petrecut în detenţie a produs o transformare pozitivă în viaţa acestuia, fiind un deţinut model.

Decizia comisiei care analizează cererea de clemenţă, privitoare la suspendarea pedepsei cu moartea, va fi anunţată marţi, cu două zile înainte de ziua stabilită pentru execuţie. Guvernatorul republican Greg Abbott va lua decizia finală cu privire la înlocuirea pedepsei cu moartea cu ani de detenţie.

Dincolo de caz, o problemă sistemică

Fost avocat și actual profesor asistent la Facultatea de Drept a Universităţii North Texas, din Dallas, Tim Cole a declarat că acest caz arată un defect major în sistemul de pedepse capitale din SUA. În lipsa unor criterii coerente pentru procurori cu privire la cazurile în care se poate acorda clemenţa, sistemul este arbitrar, acuză Cole.

Din anul 1976, de când Curtea Supremă de Justiţie din SUA a reintrodus pedeapsa capitală, statul nu a anulat decât o singură execuţie bazându-se în exclusivitate pe cererea de clemenţă din partea familiei victimei, precizează Centrul de Informare cu privire la Pedeapsa cu Moartea (Death Penalty Information Center), care monitorizează aplicarea pedepsei capitale în SUA. Singurul caz de felul acesta a fost înregistrat în Georgia în anul 1990.

Este mult mai frecvent ca instanţele să oprească execuţiile din motive care variază de la îndoieli cu privire la vinovăţia condamnatului și aspecte de procedură penală decât pentru că un guvernator ar acorda clemenţă.

Un raport al Amnesty International arată că numărul de condamnări la moarte în SUA a scăzut de la 52, în 2015, la 32, în 2016 (cu 38%). Acesta este cel mai mic număr de condamnări la moarte înregistrat din 1973. Cel puţin 1.032 de persoane au fost executate în 23 de ţări în 2016. În 2015, Amnesty International a înregistrat 1.634 de execuţii în 25 de ţări din întreaga lume – un record istoric ce nu mai fusese atins din 1989. Cele mai multe execuţii au avut loc în China, Iran, Arabia Saudită, Irak și Pakistan, în această ordine. China a rămas cel mai mare executor al lumii. Dar adevărata amploare a utilizării pedepsei cu moartea în China este necunoscută, deoarece aceste date sunt considerate secret de stat; cifra globală, de cel puţin 1.032, exclude mii de execuţii nedeclarate și considerate a fi fost efectuate în China. Excluzând China, 87% din toate execuţiile au avut loc în doar patru ţări: Iran, Arabia Saudită, Irak și Pakistan. În Europa și Asia Centrală, Belarusul a reluat execuţiile după o pauză de 17 luni. Belarusul și Kazahstanul sunt singurele două ţări din regiune care recurg la pedeapsa cu moartea.

Deși există atât argumente pro cât și argumente contra, iar acestea sunt nu doar de ordin moral, ci și constituţional ori ţin de costul executării versus costul unei vieţi în detenţie sau de empatia faţă de familia victimei, pedeapsa capitală rămâne totuși un simptom al culturii violenţei, nu o soluţie.

Dr. Zeid Ra’ad Al Hussein, membru în Înaltul Comisariat ONU pentru Drepturile Omului, declara recent că „organismele internaţionale și naţionale au stabilit că mai multe metode de implementare a pedepsei capitale pot încălca legislaţia care interzice tortura, din cauza durerii și a suferinţei pe care s-ar putea să le-o provoace persoanei condamnate”. Al Hussein explica faptul că „perioada lungă, de ani sau chiar decenii, și extrem de stresantă, de obicei de izolare de alţi deţinuţi, pe care cei condamnaţi la moarte trebuie să o petreacă înainte de execuţia efectivă a fost de asemenea menţionată ca reprezentând tortură sau tratament crud, inuman ori degradant”. Impactul îl simte nu doar cel condamnat, ci și familia lui, fiindcă așa cum menţionează membrul Înaltului Comisariat, „atunci când nu dau informaţii adecvate cu privire la momentul execuţiei, autorităţile menţin rudele în expectativa permanentă a unui deces iminent. Această suferinţă mentală acută, care poate fi agravată de imposibilitatea intrării în posesia corpului celui pedepsit cu moartea pentru înmormântare sau de lipsa informaţiilor cu privire la locaţia înmormântării, este nejustificată.”

Al Hussein conchide că pedeapsa capitală „nu demonstrează nici un efect descurajator dincolo de cel al altor pedepse. Însă suferinţa psihică și fizică severă pe care aceasta o provoacă persoanei condamnate și membrilor familiei acesteia ar trebui să fie argumentul suprem că practica pedepsei cu moartea ar trebui suspendată.”