De ce America lui Obama pare să își fi ieșit din formă

641

În ultimul secol, omenirea s-a obișnuit să privească spre SUA ca la un jandarm al planetei. Crizele internaţionale demonstrează însă că ţara lui Obama pare să fie depășită de evenimente. Cele mai dure acuzaţii faţă de modul în care Casa Albă a ales să gestioneze crizele internaţionale au venit chiar de acasă, din SUA. 

Mai au SUA capacitatea de a influenţa politicile mondiale? Irak, Siria, Gaza, Ucraina sunt tot atâtea semnale ale eșecului unei politici proactive ale Casei Albe. Gruparea extremistă Statul Islamic acţionează nederanjată, ca și cum ar fi o putere legitimă în Irak. Rusia își derulează planurile în mod consecvent în estul Ucrainei, ignorând toate avertismentele internaţionale. Singurul răspuns al SUA se rezumă la ameninţări rostite cu o voce acidă, dar pe care cei vizaţi nu le iau în serios.

Pe lângă crizele politice din zonele respective, crizele umanitare sunt dificil de cuantificat. La fel de greu de estimat este și dimensiunea exilului asumat de populaţiile de creștini din Orientul Mijlociu. Toate acestea au generat un val de nemulţumiri în rândul cetăţenilor americani, neobișnuiţi cu rolul de outsider pe care pare să îl joace SUA după decenii de leadership mondial.

Cât mai contează creștinii în politica americană?

Un atac virulent a fost lansat de către Bill Donohue, șeful Ligii Catolice, care a emis o critică usturătoare la adresa președintelui Obama pentru pasivitatea faţă de persecuţiile la care sunt supuși creștinii din zonele predominant musulmane.

Nemulţumirea sa este generată de tăcerea în spatele căreia președintele american pare să se fi ascuns: „În ciuda acestor lucruri, continuaţi să nu spuneţi și să nu faceţi absolut nimic împotriva acestor crime de nedescris. Acești creștini înseamnă atât de puţin pentru dumneavoastră?” Pentru a elimina suspiciunea că ar face acuzaţii nefondate, Donohue insistă că poate căuta, dar „în zadar, vreun document prin care să fie condamnată masacrarea creștinilor de către musulmani”.

Ben Carson –  atac și pe subiectul politicii externe

În aceeași notă acuzatoare se poate înscrie și un recent editorial al lui Ben Carson publicat de The Washington Post. Surprinzător pare să fie interesul neurochirurgului american pentru politica externă. În contextul proaspetei declaraţii prin care își manifestă tot mai evident intenţia unei candidaturi la prezidenţiale, devine de înţeles de ce Carson îşi lărgește sfera preocupărilor.

„Din Orientul Mijlociu până în Eurasia, se pare că președintele Obama reacţionează la evenimente în loc de a încerca să le modeleze”, nota Carson. În opinia sa, SUA ar trebui să revină la o politică externă proactivă, nu una reactivă, așa cum se manifestă în prezent. Aceasta ar presupune o politică bazată pe ideea americană de promovare a libertăţii în străinătate și de menţinere a securităţii acasă.

Carson este extrem de convins că aceasta ar fi formula succesului, deoarece „este modul în care am devenit o superputere”. Problema este că această combinaţie nu mai este vizibilă, făcând ca indecizia lui Obama din anii trecuţi în anumite zone geografice, cum ar fi Irak și Siria, să contureze o imagine de slăbiciune a SUA pe scena mondială. Consecinţa? „Rusia lui Vladimir Putin a simţit slăbiciunea noastră și a văzut oportunitatea de a acţiona”, observă Carson.

De aici se naște și întrebarea crucială, pe care neurochirurgul nu ezită să o enunţe: Ce a făcut șeful Casei Albe ca răspuns la aceste agresiuni? Iar răspunsul ar trebui identificat prin comparaţie cu perioada de glorie a SUA pe plan extern: „Obama impune sancţiuni doar unor oameni de afaceri ruși (dar nu președintelui rus însuși), fapt care a schimbat prea puţin din evoluţia evenimentelor. Aceasta este ceea ce ar fi făcut Ronald Reagan?” Referinţa este la politica fermă a predecesorului său, fără compromisuri, în confruntarea cu Uniunea Sovietică, în timpul Războiului Rece.

Obama – șarjat din toate direcţiile

Așa cum este de așteptat, pe fondul nereușitelor din politica externă, criticii Casei Albe devin tot mai vocali. Thomas L. Friedman, multiplu câştigător al premiului Pulitzer, arată într-un editorial din New York Times, că Obama a avut o strategie lipsită de consistenţă în Ucraina, încât a ajuns să joace trei roluri într-o singură lună: Pollyanna (fetiţa mereu căutând partea bună a oamenilor), John Wayne (aducând justiţia răzbunătoare) şi Henry Kissinger (modelul hiperrealist care se mulţumeşte doar să privească regimul sirian, pentru că interesele americane acolo sunt minime).

„Nu poate fi uşor să fii Pollyanna, John Wayne şi Henry Kissinger la un loc. Deci cine este de fapt Obama în politica externă?” scrie analistul american.

De asemenea, Stephen Walt, profesor de politici internaţionale la Harvard, constată, pentru Foreign Policy, nu doar aceeaşi lipsă de viziune a administraţiei americane, ci și abandonarea politicii proactive, semnalate și de Carson. „Obama a fost orbit de evenimentele din Ucraina, însă de ce administraţia nu a prevăzut asta rămâne un mister”, comentează Walt.

Chiar încercarea recentă a unei poziţionări mai tranșante faţă de Rusia îi creează dificultăţi președintelui american. Acesta a acuzat Rusia de încălcarea unui tratat de dezarmare încheiat în 1987, fapt care s-a întâmplat însă în urmă cu mai mulţi ani. Obama a dezvăluit informaţia abia acum, ca parte a unui nou set de măsuri la adresa Moscovei. Informaţia dezvăluită atât de târziu a creat noi suspiciuni. De ce a așteptat Obama atât de mult pentru a denunţa testul balistic al Rusiei?, se întreabă Foreign Policy.

„Era nevoie să apară niște separatiști beţi care să împiedice anchetarea unei tragedii aviatice, pe care tot ei au provocat-o cu arme rusești, pentru ca Obama să ne spună că Rusia se înarmează cu rachete balistice? Și ar trebui să ne mire că Putin are impresia că poate face orice?” adaugă nuanţe aceleeași dileme și RFI.

SUA, în căutarea orizontului

Este evident că majoritatea criticilor încearcă să puncteze caracterul evaziv al politicii externe americane și abandonarea unei linii nu doar mai intransigente, ci și una care să anticipeze mișcările adversarului. De fapt, aceștia ilustrează mai vechea dispută dintre politica intervenţionistă și cea neintervenţionistă.

De exemplu, spre deosebire de ezitările lui Obama, George Bush a fost adeptul unei politici intervenţioniste. În opinia acestuia, „singura modalitate de a ne proteja poporul (…), singura modalitate de a asigura pacea și de a ne conduce destinul, este să ne menţinem poziţia dominantă în lume. SUA vor continua deci să fie în frunte”, a fost declaraţia lui Bush. În consecinţă, nu a avut ezitări în declanșarea războiului din Irak.

Atitudinile diferite ale președinţilor americani sunt vizibile și în modul în care opinia publică americană se poziţionează faţă de conflictele din exteriorul graniţelor. Astfel, Pew Research Center a relevat faptul că, în opinia majorităţii americanilor, SUA nu mai au un rol atât de important în lume, precum aveau în urmă cu zece ani.

Acest fapt determină 52% dintre cetăţeni să considere că Statele Unite „ar trebui să-şi vadă de treburile lor şi să lase fiecare ţară să-şi rezolve problemele singură, aşa cum poate ea mai bine”, iar liderii să renunţe la politicile intervenţioniste, relatează The Guardian.

Aceasta va fi provocarea pentru prezidenţialele din 2016. În contextul unei lumi tot mai complicate și mai agitate, americanii vor trebui să decidă dacă adoptă un rol mai activ în politica internaţională sau se vor retrage în izolaţionism, așa cum au mai făcut în trecut. În funcţie de deciziile viitoare ale Casei Albe, istoria planetei va avea o evoluţie pe care acum este greu să o anticipăm.