Provocările medicului care învie morţii

1985

Cine nu și-ar dori să vadă că persoana pe care o iubește este înviată din morţi? Un medic răscolește lumea știinţifică cu demonstraţiile sale referitoare la întoarcerea oamenilor dintre cei fără suflare.

Atunci când ne referim la învierea morţilor, noi, creștinii, apreciem că acesta este un atribut al Divinităţii. Se pare însă că nu doar Dumnezeu poate să facă acest lucru.

Sam Parnia a intrat în atenţia presei prin pretenţiile sale că poate să resusciteze persoanele care au suferit un atac cerebral. Cu alte cuvinte, le întoarce din moarte. Acesta nu ar fi chiar un fapt inedit. Același lucru îl reușește orice spital de urgenţă. Însă Parnia susţine că face acest lucru chiar minute bune după ce orice medic ar fi abandonat lupta. Adică după ce în mod oficial persoanei în cauză i se scrie deja certificatul de deces.

Un caz pe care Parnia îl povestește este ilustrativ în această privinţă. O pacientă a fost moartă timp de 3 ore. Apoi resuscitată timp de alte 6 ore. Şi nu doar că a „înviat”, dar acum este sănătoasă şi are un copil.

Minunile lui Parnia

Ca profesor la Spitalul Universitar Stony Brook, din New York și şef al Departamentului de reanimare şi terapie intensivă, Parnia aplică cu succes metode neconvenţionale prin intermediul cărora pacienţii care intră în stop cardiac au 33% şanse de supravieţuire la spitalul unde activează el. Prin contrast, la orice alt spital american şansele de revenire în urma unui stop cardiac sunt de doar 18%, iar în Europa această rată este şi mai mică, de aproximativ 16%.

Din punctul lui de vedere, moartea nu este un moment anume, ci un proces îndelungat, care constă în moartea treptată a celulelor creierului. De obicei, medicii declară că un pacient este mort când inima acestuia nu mai bate şi nu mai există activitate cerebrală. Nu la fel consideră și Parnia.

Unii pacienţi declaraţi morţi au fost resuscitaţi şi unii dintre ei au povestit detalii uimitoare despre modul în care au fost readuşi la viaţă. Ceea ce relatează aceștia face parte din așa numitele „experienţe din pragul morţii”.

În lumea medicală există explicaţii ale acestui fenomen. Unii experţi pleacă de la premisa că imaginea frecventă a călătoriei prin tunel și a luminii izbitoare e rezultatul unei oxigenări insuficiente a creierului. Metodele lui Parnia par să contrazică această explicaţie, pacienţii lui relatând aproximativ aceleași imagini, în condiţiile în care o parte a metodei folosite de el este chiar oxigenarea fluxului sangvin.

Parnia nu le numeşte „experienţe în pragul morţii”, ci „experienţe după moarte”, spune The Guardian, fiindcă moartea a fost deja instalată. Din acest motiv, concluzia medicului este că acestea pot fi considerate dovada că, într-un fel, conştiinţa supravieţuieşte mai multe ore, dar probabil într-un fel de stand-by, imposibil de detectat.

Care este reacţia specialiștilor?

Interesant este că Parnia, deși pare să fi revoluţionat știinţa medicală, este destul de ignorat de către colegii săi de breaslă. Autorităţile medicale nu se grăbesc să apeleze la metodele sale, în ciuda faptului că Parnia este convins că, dacă medicii ar folosi tehnica de resuscitare corectă, pacienţii ar putea fi readuşi la viaţă chiar şi după câteva ore de stop cardiac.

Într-un interviu acordat publicaţiei Der Spiegel, el își exprimă nemulţumirea că majoritatea medicilor sunt indiferenţi faţă de descoperirile sale. El menţionează că intervalul optim în care un pacient poate fi resuscitat fără riscul unor leziuni cerebrale este de 40 de minute. Parnia acuză că mulţi medici renunţă după doar 20 de minute. Concepţia care stă la baza acestei proceduri se bazează pe teoria conform căreia după doar 5 minute de stop cardiac creierul începe să fie distrus, din cauza lipsei de oxigen.

British Medical Journal consideră, cu referire și la cazurile invocate de Parnia, că istoria medicinei este plină de exemple de fenomene care la prima vedere nu au putut fi explicate, dar care au ajuns înţelese pe măsură ce a fost aprofundat mecanismul de funcţionare a creierului. De aceea ar trebui să avem răbdare, fiindcă explicaţiile vor sosi la momentul potrivit.

Este clar că specialiștii nu par să fi căzut acord în privinţa momentului declarării decesului. „Când inima încetează să bată, procesul morţii abia începe, spune dr. Stephan Mayer, profesor de neurologie la Universitatea Columbia. De aceea el argumentează că informaţiile noastre despre leziunile cerebrale şi despre moarte sunt incomplete şi nu este întotdeauna clar cât de avansată este afectarea înainte de a da orice urmă de speranţă. Prin urmare, prudenţa ar fi ideală.

Implicaţiile de ordin religios

În opinia Bisericii Catolice, speculaţiile cu privire la momentul survenirii morţii sunt extrem de contraproductive, deoarece pot „provoca în minţile credincioşilor atât confuzii, cât şi probleme de conştiinţă”. Şi dacă în conştiinţă apare nesiguranţa pe această temă, consecinţele de ordin practic pot fi mai ample: nu se mai dă consimţământul pentru prelevarea de organe, iar vieţi care ar putea fi salvate prin transplanturi sunt în schimb pierdute.

Nu doar aceasta este consecinţa inevitabilă a mediatizării unor asemenea cazuri ca cele care susţin revenirea din moarte, ci și faptul că prin intermediul lor se încearcă acreditarea ideii că anumite concepte tradiţionale despre viaţa de dincolo sunt susţinute acum și de știinţă. Există și un grad de satisfacţie în anumite medii religioase, invocându-se că demonstraţiile lui Parnia și altele asemănătoare vin în sprijinul ideii de viaţă după moarte, specifice teologiei creștine majoritare.

„Viaţa este cu mult mai misterioasă decât ne închipuim noi, iar sufletul este ceva mai mult decât mintea sau conștiinţa. De-acum ar trebui să se gândească multă lume la ce se va întâmpla cu sufletul lor după ce creierul va muri”, declara episcopul Stephen Sykes, profesor de teologie la Universitatea din Durham și președintele Comisiei de Doctrine a Bisericii Anglicane.

Asemenea episcopului englez, nu puţini sunt cei care s-au grăbit să concluzioneze că experienţele de la limita morţii sunt dovada sigură a nemuririi sufletului. Cu alte cuvinte, Parnia nu face decât să demonstreze ceea ce, în opinia unora, Biblia ar susţine de mult timp.

De altfel, spre deosebire de alţi medici şi oameni de ştiinţă, Sam Parnia nu ezită să folosească termenul „suflet”, deși nu se consideră un om religios.

Nu doar ideea populară a nemuririi sufletului este susţinută prin aceste fenomene. O parte a relatărilor celor readuși la viaţă constau în povești referitoare la căderea neîntreruptã în neant sau chinurile la care au fost supuși de demoni și monştri. Aceste povestiri au fost interpretate ca fiind dovezi ale existenţei Raiului și Iadului.

Răspunsuri fără întrebări

Este destul de ciudată lejeritatea care există în spaţiul religios în concluzionarea unor fenomene atât de incerte din punct de vedere știinţific. Predispoziţia unor teologi sau laici de a concluziona grăbit că acest gen de experienţe sunt dovezi teologice pentru nemurirea sufletului generează confuzie, chiar și în ciuda intenţiilor bune ale emitenţilor ei.

Însă cum se explică diferenţele culturale în raport cu relatările celor reîntorși la viaţă? Parnia recunoaște că un hindus va relata diferit faţă de un creștin. Și atunci, câte variante de moarte după viaţă există?

În plus, prea puţini se mai întreabă de ce niciunul dintre cei înviaţi cu adevărat de Iisus Christos nu povestește nimic asemănător cu cei „înviaţi” de Parnia. Lazăr este de-a dreptul tăcut. Până și Mântuitorul a declarat după înviere mai convingător decât toate presupunerile teologice de astăzi că „încă nu S-a suit la Tatăl” (n-a ajuns în Rai imediat după ce a murit).

Și atunci de ce pacienţii care au ceva de povestit din experienţele lor în pragul morţii par atât de grăbiţi să ajungă acolo? Sau poate că mai grăbiţi sunt cei care caută în astfel de relatări justificări pentru concepţii care sunt populare, dar care au prea puţin sau chiar deloc legătură cu concepţia biblică despre viaţa după moarte.