Wikileaks, modelul de (in)amic public

53

China s-a săturat de „copilul răsfăţat” Coreea de Nord; regele Arabiei Saudite le cere americanilor „să-i taie capul șarpelui” Iran; Hillary Clinton a trimis spioni direct la ONU; Rusia este „stat-mafiot”, liderul religios al Iranului are cancer și va muri în câteva luni...

Neinventate de presă, aceste știri au avut în comun câteva caracteristici: senzaţionalul dezvăluirilor din culise; apariţia simultană pe toate marile agenţii de presă; sursa unică, Organizaţia Independentă Wikileaks.

 Începând cu luna noiembrie a anului 2010, Wikileaks a dat publicităţii o serie de documente interne ale diplomaţiei americane. Practic, era vorba de o încrengătură de impresii și păreri, realităţi sau speculaţii ale ambasadorilor americani din lume cu privire la aproape orice mișcă pe planetă și ar fi în interesul SUA.

Agenţiile de presă și marile ziare, intrate în posesia materialelor incendiare, au exploatat momentul și au evaluat implicaţiile sale. Fondatorul Wikileaks a devenit în scurt timp nu doar o persoană foarte mediatizată, ci și căutată de Interpol. Cu sau fără titlul de Omul Anului 2010, Julian Assange a determinat ceea ce ministrul italian de Externe numea „11 septembrie al diplomaţiei mondiale”. O nouă filă a istoriei a fost întoarsă, revista Time declarând că „[Wikileaks] ar putea deveni un instrument jurnalistic la fel de important ca și Actul privind Libertatea Informaţiei[1].”

S-au născut, desigur, multe întrebări care nu au primit răspunsul final. Documentele Wikileaks sunt sau nu reale? Avem de-a face cu o agendă dublă a diplomaţiei? Putem vorbi aici de jurnalism, de spionaj sau de cu totul altceva? Cum este apărată sau pusă în pericol siguranţa naţională? Dar libertatea presei?

Întrebările sunt legitime și de interes. Din perspectiva creștină sunt de interes două chestiuni: problema libertăţii de exprimare și modul de demascare/eliminare a unui dușman.

Ultimul an de activitate Wikileaks

noiembrie 2009 –  Wikileaks și alte site-uri postează documente controversate şi schimburi de mesaje electronice între climatologi. Izbucnește „climategate” la nivel internaţional.

aprilie 2010 – Wikileaks publică un material video în care un elicopter american deschide focul asupra unor bărbaţi, la Bagdad. Între cei uciși se află și doi angajaţi ai agenţiei de presă Reuters.

iulie 2010 –  Wikileaks publică aproximativ 77.000 de documente clasificate ale Armatei Americane referitoare la războiul din Afganistan. Documentele îi aduc organizaţiei celebritatea.

octombrie 2010 – Wikileaks publică 391.832 de rapoarte ale unor incidente militare, redactate de soldaţi americani în timpul războiului din Irak. Acţiunea a fost catalogată drept cea mai mare scurgere de informaţii militare.

noiembrie 2010 – Wikileaks pune la dispoziţia a cinci publicaţii majore 251.287 de documente diplomatice americane. Organizaţia devine centrul atenţiei internaţionale. AFP e de părere că această scurgere de informaţii este cea mai controversată.

Assange vs America

Deși activă de patru ani, Organizaţia Wikileaks a intrat cu totul în lumina reflectoarelor în ultimul an, în special prin dezvăluiri care ţin de politica externă americană, la nivel de acţiuni militare sau diplomatice. Accentul pus pe America a fost atât de puternic, încât unii dintre membrii Wikileaks au hotărât crearea unei noi organizaţii, care să dezvăluie informaţii care privesc și alte ţări, nu doar ambiţiile hegemonice și de control ale SUA.

Acuza principală  a Wikileaks a fost aceea că „SUA își spionează aliaţii și ONU, închid ochii în faţa corupţiei și a încălcării drepturilor omului în „statele clientelare”, au discuţii de culise cu ţări presupus neutre și fac lobby pentru „companii americane”. În plus, a concluzionat Julian Assange, documentele „descoperă contradicţiile între ceea ce SUA afirmă că sunt public și ceea ce sunt în spatele ușilor închise”.

Conform acestor documente, America nu e deloc America pe care o știm, nici democratică, nici cinstită, nici liberă. Acuzaţia este frontală, cu sânge rece.

Comunitatea internaţională vs Assange

Cum era de așteptat, americanii au sărit ca arși. „Scurgerile de informaţii sunt un atac la adresa comunităţii internaţionale” a spus Hillary Clinton, ministrul american de Externe. „WikiLeaks ar putea fi catalogată ca o organizaţie teroristă” a susţinut Peter King, șeful comisiei de apărare din Camera Reprezentanţilor. Iar procurorul general al SUA, Eric Holder, a afirmat că scurgerea de informaţii a atras „o investigaţie criminalistică în desfășurare”. Deși nu i se pot evalua toate implicaţiile, acţiunea de publicare a documentelor „este aproape devastatoare”, conform lui Roger Cressney, fost oficial american în probleme de securitate informatică.

La nivel internaţional, foarte multe ţări și-au văzut scoase în public rufele. Reacţiile lor au variat de la Anglia, care a reiterat neinflamat poziţia americanilor, la Italia care, prin vocea premierului, a spus că nu e de interes părerea „unor diplomaţi de rangul trei sau patru”. În general, s-a reacţionat diplomatic, din Franţa până în Australia. Dar ţările demascate ca având interese de culise, precum Rusia sau Iranul, au răspuns dur. Descrise în documente în termeni plastici, respectiv „stat-mafiot” și „șarpe”, atât administraţia de la Moscova, cât și cea de la Teheran au avut reacţii de negare și dispreţuire a documentelor ca un „nonsens total”. Și astfel s-a aruncat o fumigenă de care Wikileaks nu va scăpa ușor – nu se poate evalua câte dintre documente sunt autentice și câte sunt de umplutură, contrafăcute.

Wikileaks, la braţ cu presa respectabilă

Wikileaks nu este o mână de fanatici, doritori să îngenuncheze America prin dezvăluiri incendiare, nemaiauzite. Anatol Lieven, profesor la catedra de studii de război din cadrul King’s College din Londra, a fost de părere[2] că nimic din ce a fost divulgat nu era cu totul necunoscut. Iar Associated Press evalua situaţia susţinând că „nicio descoperire nu este explozivă în sine, deși publicarea documentelor poate fi problematică pentru oficialii implicaţi”.

Și nici presa nu a mușcat pur și simplu o momeală aruncată la cacealma. Associated Press[3] a observat că publicarea informaţiilor a demonstrat o excelentă colaborare între cele mai respectate instituţii media de știri. Wikileaks a oferit documentele în avans unor nume cu greutate: Le Monde (Franţa), El Pais (Spania), Der Spiegel (Germania) și The Guardian (Anglia) care a partajat materialul cu The New York Times (SUA). Împreună au selectat informaţiile care aveau să fie apoi publicate. Directorul executiv al The New York Times, Bill Keller, a susţinut că au discutat și ce informaţii să nu fie date publicităţii. „Suntem cu totul de acord că transparenţa nu este un lucru bun în totalitate. Libertatea presei include și libertatea de a nu publica.”

Ceea ce au făcut marile nume din presă a fost, citând pe The New York Times, să publice unele dintre documente care „slujesc interesului public, aruncând lumină asupra ţintelor, succeselor, compromisurilor și frustrărilor diplomaţilor americani, într-un fel în care alte documente nu au făcut-o”.

Din perspectiva opusă, s-a chestionat codul etic după care nume respectabile și de încredere ale presei s-au alăturat unui site independent de tip „whistle-blowing”[4]. „În acest caz, instituţii de știri sunt în parteneriat cu o organizaţie care are foarte clar, un alt set de valori”  a spus Kelly McBride, profesor de etică jurnalistică la The Poynter Institute din St. Petersburg, Florida. Desigur, pentru amatorii de cancan, orice informaţie gen Wikileaks este o mină de aur. Parafrazând una dintre comparaţiile plastice ale lui Lieven, divulgările Wikileaks sunt ca seminţele de floarea-soarelui, produc dependenţă, dar nu te satură niciodată.

Libertatea de expresie a fost văzută la lucru. Informaţiile au ieșit în public, au fost evaluate înainte de terţi, au născut controverse. Ceea ce urmează însă, ţine de măsurile luate după asumarea libertăţii de exprimare, și aici se vor vedea două tipare.

Cum se combate un inamic incomod în secolul al XXI-lea?

 Deși Wikileaks a deranjat de mai mult timp, în luna decembrie a întrecut orice măsură acceptată de administraţiile occidentale. Ca atare, a apărut tiparul de acţiune împotriva inamicilor publici, dar și tiparul de reacţie a acestuia.

Fondatorului organizaţiei, acuzat anterior de viol în Suedia, i-a fost emis mandatul de arestare în scurt timp și aproape simultan cu publicarea documentelor. Politicienii i-au adăugat la dosar acuzaţia de terorism, iar Interpolul l-a trecut pe lista persoanelor căutate. O săptămână mai târziu avea conturile blocate și era deja arestat.

La nivelul organizaţiei, atacul a fost de asemenea bine orchestrat. Amazon Inc., firma care găzduia site-ul Wikileaks, a încetat unilateral contractul, la presiunile politicienilor americani. La fel a făcut apoi furnizorul domeniului wikileaks.org. Noul site wikileaks.ch (Elveţia) a fost supus unui atac informatic cu o rată de 28 de ori mai mare decât în mod obișnuit. În cele din urmă, Wikileaks a fost sabotată prin obturarea canalului de donaţii online, oferit de plăţile în sistemul PayPal. Giganţii Visa și Mastercard au oprit și ei plăţile spre Wikileaks. Organizaţia părea îngenuncheată. Totuși, „aceste atacuri nu vor opri misiunea noastră”, a declarat fondatorul Wikileaks, care a adăugat că acţiunile cu influenţe politice recunoscute „ar trebui să fie un semnal de alarmă privind domnia legii în Statele Unite”.

La rândul său, nici Julian Assange nu s-a dat bătut prea ușor, dezvoltând tendinţe de James Bond. În vârstă de 39 de ani, el este creierul organizaţiei și are un trecut de specialist în codare informatică. În ultima lună, până la arestarea din 7 decembrie, comunicase cu organizaţia și cu media prin internet, din locaţii care nu au putut fi reperate.

Conștient de atacurile la care urma să fie supus el și organizaţia, Assange a pregătit din vreme un „fişier de siguranţă” cu documentele date publicităţii. Încă din luna iulie, circa 100.000 de oameni din toate colţurile lumii au descărcat fişierul de 1.4gb, numit „insurance.aes256”. Fișierul are o parolă compusă din 256 de caractere, practic imposibil de spart. Revista Forbes[5] a dat detalii despre locaţia din Suedia unde se află serverele Wikileaks: un office situat într-un buncăr aflat în centrul capitalei Stockholm, la 30 de metri sub pământ, săpat în stâncă, rezistent la atacuri nucleare. Are o singură intrare, uși de metal cu grosime de jumătate de metru și este alimentat electric de generatoare luate de pe submarine germane.

Deși scenariul pare, bineînţeles, unul de Hollywood, lupta a fost reală. Iar cea mai mare parte a ei s-a dus în spaţiul virtual. Membrii Wikileaks au atacat, la rândul lor, site-uri cunoscute ale celor care acţionat împotriva lui Julian Assange. Astfel, au fost blocate temporar site-urile PayPal, Mastercard, Visa, al băncii PostFinance și al autorităţilor suedeze care au cerut blocarea conturilor, ale procurorilor și firmei de avocatură care l-au acuzat pe Assange.

Dilema cazului Wikileaks

Acţiunile Wikileaks pot fi văzute din două perspective. Pe de-o parte sunt divulgări de secrete, de informaţii care nu-ţi aparţin și care nu sunt destinate publicului. Altfel spus, sunt documente asupra cărora nu ai niciun drept. Și atunci se numește furt. Iar dacă Assange îl consideră un „erou fără pereche” pe Bradley Manning[6], americanii îl acuză pe militar de iresponsabilitate și scurgere de informaţii.

Pe de cealaltă parte, cazul Wikileaks este un nou „gate”[7] care se adaugă seriei. Justificarea acţiunii e dată de gestul cetăţenesc, responsabil, de a dezvălui opiniei publice plătitoare de taxe activităţile imorale ale administraţiei. Ele sunt practici sau decizii de culise  împotriva declaraţiilor publice. Așa se explică apetitul multor persoane pentru documentele Wikileaks dar și reclamarea încălcării libertăţii de exprimare și a libertăţii presei. E știut că scurgerile de informaţii ale Wikileaks au vizat de-a lungul timpului diverse organizaţii, diplomaţia și Armata Americană, Bisericile: Catolică, Mormonă, Scientologică, bănci, candidaţi sau partide politice.

În mod remarcabil, ceea ce s-a recepţionat prin scurgerile Wikileaks nu sunt doar elemente ale trecutului, ce a fost, ce s-a spus, ce s-a făcut. Dar ceea ce descoperim este în fapt un prezent schimbat și un viitor pe măsură. Un om și o organizaţie neînarmată pot pune pe jar întreaga lume. Internetul poate fi un mijloc ideal pentru a distruge sau a clădi orice, de la reputaţii la monopoluri. Administraţii democratice și Interpolul pot vâna fără prea multe scrupule un singur om care deranjează. Oricum, foarte puţin creștinism răzbate din cazul Wikileaks, deși ambele tabere reclamă exclusiv binele cetăţenilor. Raportul de forţe între Assange și America îl defavorizează total pe primul. El are la îndemână internetul, comunitatea internauţilor. Dar lumea trece ușor la alte știri. Orice inflamare în Coreea sau în Iran va scoate Wikileaks din breaking news. În cele din urmă, America nu cade ușor. Probabil că va cădea doar odată cu lumea.


[1] Piatra de temelie pentru transparenţa documentaţiei din administraţia americană. (Freedom of Information Act)
[2] Analysis: Impact of Wikileaks’ US cable publication, BBC, 4 decembrie 2010, www.bbc.co.uk/news.
[3] Respected media outlets collaborate with WikiLeaks, Associated Press, 3 decembrie 2010, www.hosted.ap.org.
[4] Care fluieră orice încălcare a regulamentului.
[5] Andy Greenberg, Wikileaks Servers Move to Underground Nuclear Bunker, Forbes 30 august 2010 www.blogs.forbes.com.
[6] Soldat american arestat în mai 2010 pentru scurgerea de informaţii din aprilie: un material video în care militari americani din Irak ucideau, ca victime colaterale, doi angajaţi Reuters.
[7] Cablegate, climategate, watergate, „sindromul scandalului”, conform profesorului sociolog John Thompson.