În ziua în care în ţara noastră se consemna cea mai pronunţată absenţă de la vot din istoria României democrate (78,9%), peste Ocean, în Brazilia mai exact, un procent apropiat (79,7%) din populaţie se ducea la urne pentru a decide cine va fi viitorul președinte al ţării sud-americane. Controversa din jurul alegerilor braziliene este un studiu de caz pentru Europa, care cochetează tot mai des cu aceleași ingrediente care par să îi asigure succesul candidatului de extrema dreaptă, Jair Bolsonaro.

Brazilia este pe cale să își aleagă un președinte de extrema dreaptă. Jair Bolsonaro (63 ani), un personaj politic foarte controversat, care nu se teme, de pildă, să afirme superioritatea sistemelor dictatoriale, a câștigat primul tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale. Cu 46,46% din voturi (puţin sub cele 50 de procente care i-ar fi adus o victorie sigură), Bolsonaro trebuie acum să îl înfrunte, într-un al doilea scrutin, pe candidatul din partea Partidului Muncitorilor, Fernando Haddad, pe care l-a depășit în 7 octombrie cu 17 procente.

Deși Bolsonaro a obţinut peste jumătate din voturi în cele mai bogate state braziliene – în Rio de Janeiro, unde a fost congresman, precum și în Sao Paolo, unde Fernando Haddad a fost primar –, totuși susţinătorii lui sunt dezamăgiţi că acesta nu a câștigat alegerile încă din primul tur de vot. Un bărbat brazilian în vârstă de 70 de ani, care a fost intervievat în barul unui hotel din Rio unde Bolsonaro se pregătea să ia cuvântul, declara pentru AFP că „acum va fi mai dificil, în al doilea tur există un risc…”. Un alt bărbat prezent la eveniment, un profesor în vârstă de 36 de ani, s-a declarat chiar uimit de rezultat: „Credeam într-o victorie din primul tur. (…) Este incredibil că Partidul Muncitorilor a reuşit să obţină atâtea voturi după tot ce s-a petrecut în Brazilia.”

Ce s-a petrecut în Brazilia

Climatul public brazilian este unul de profundă dezamăgire și scepticism faţă de clasa politică, așa cum ar fi fost de așteptat după multiplele scandaluri privind corupţia, care au înghiţit încrederea colectivă începând cu anul 2014. Atunci s-a descoperit că milioane de dolari au fost absorbiţi de peste 80 de politicieni și membri ai elitei de afaceri a ţării, toţi implicaţi în ceea ce a fost numită „Afacerea Spălătoria Auto” (Operação Lava Jato). Operaţiunea, despre care anchetatorii au crezut iniţial că s-ar rezuma la o reţea de spălare de bani, s-a dovedit a fi în realitate una dintre cele mai ample scheme de corupţie din America de Sud. Investigaţiile asupra acestei scheme au dus la descoperirea unei ramuri care, potrivit procurorilor, ar fi fi fost formată din zeci de politicieni care acceptau mită de la directorii unor companii interesate să câștige licitaţii publice profitabile cu Petrobras, cândva unul dintre cele mai mari concerne energetice la nivel mondial, în prezent o relicvă economică. Doi președinţi de ţară, Luiz Ignacio Lula da Silva, și succesoarea lui, Dilma Roussef, au fost acuzaţi că ar fi implicaţi în această afacere. Lula a fost condamnat la 10 ani de închisoare pentru luare de mită, iar Rousseff a fost destituită de o majoritate de peste două-treimi a senatorilor, pentru încălcarea legii bugetului, fiind acuzată că a manipulat conturile publice pentru a fi realeasă în funcţie.

Michel Temer, președintele interimar al Braziliei, a purces la aplicarea unei politici de austeritate neoliberale intense, una bazată mai ales pe reducerea finanţării publice a educaţiei și a sănătăţii. Din cauza acestor tăieri bugetare, precum și din pricina unei depresiuni economice naţionale, care s-a menţinut constantă din 2014 până în prezent, calitatea serviciilor publice s-a deteriorat semnificativ. Apoi, înregistrând o rată foarte ridicată a șomajului și un grad foarte mare de îndatorare individuală, brazilienii au asistat neputincioși la o scădere dramatică a calităţii vieţii lor. Răspunsul comun al brazilienilor, potenţat de neîncrederea profundă în politicieni, a fost să dea vina pe corupţie, mai degrabă decât pe politica neoliberală sau pe economia subdezvoltată a ţării, scriau antropologii Rosana Pinheiro-Machado și Lucia Mury Scalco pentru publicaţia de stânga Jacobin.

Controversa ca atuu politic

Scandalurile politice au produs un vid de putere, pe fondul căruia soluţiile simple la probleme complexe pe care le-a promis Bolsonaro au căpătat nu doar notorietate virală, ci și sprijin popular. Bolsonaro a câștigat capital de imagine răspunzând la probleme pe care alţi politicieni le-au ignorat cu desăvârșire, cum ar fi chestiunea violenţei urbane, pe care a atacat-o promiţând că, dacă va fi ales, va înarma populaţia, va crește nivelul pedepselor din codul penal și va castra chimic violatorii. Adoptând proverbul „singurul hoţ bun este hoţul mort”, Bolsonaro a transformat valul de neîncredere în clasa politică într-un avânt electoral direcţionat pe sine, fiind propulsat și de faptul că asupra sa nu planează niciun scandal de corupţie. În plus, experienţa sa militară și promisiunile repetate de aplicare a disciplinei au atins o coardă sensibilă a electoratului brazilian, sătul de haosul din politică.

Acesta este contextul în care faptul că Bolsonaro a fost primul candidat la prezidenţiale care a reușit să strângă peste 1 milion de reali brazilieni (moneda braziliană) din donaţii publice, în timpul campaniei sale din 2018, apare ca un record nesurprinzător. Brazilienii simt nevoia unei schimbări, iar lucrul acesta l-a ţinut pe Bolsonaro într-o poziţie constantă de top în sondajele privind prezidenţialele.

Un incident recent a ameninţat să zdruncine prezenţa politicianului pe scena politică, însă Bolsonaro a reușit să îl transforme într-un catalizator pentru campania sa. Pe 6 septembrie 2018, chiar în timpul unei apariţii publice în mijlocul susţinătorilor săi, Bolsonaro a fost înjunghiat în stomac de un bărbat care a mărturisit, după ce a fost reţinut de poliţie, că „Dumnezeu l-a trimis” să comită atacul. Candidatul de extrema dreaptă a fost externat la 30 septembrie și nu și-a mai continuat campania în public, însă analiștii au notat că atacul i-a sporit popularitatea.

Politicianul, care consideră că singura greșeală comisă de guvernul militar care a sufocat Brazilia timp de două decenii (1 aprilie 1964 – 15 martie 1985) este aceea de a nu fi anihilat suficienţi dușmani ai poporului, este foarte iubit de tineri, care îl asimilează pe Bolsonaro drept singura șansă la schimbare, în ciuda faptului că îi recunosc derapajele extreme.

Derapajele

În timp ce suporterii lui consideră că vederile lui Bolsonaro sunt conservatoare și aliniate tradiţionalismului de dreapta, analiștii îl descriu ca pe un politician naţionalist, populist și militant în favoarea ideilor de extrema dreaptă. Bolsonaro și-a construit bazinul de sprijin opunându-se vehement politicilor de stânga ce vizau căsătoria între persoane de același sex, avortul, politicile afirmative, imigraţia. A declarat că religia poate fi un fundament pentru stabilirea legislaţiei, câtă vreme majoritatea oamenilor din ţară sunt religioși, că un copil homosexual poate fi „bătut până devine heterosexual” (într-o ţară în care omuciderile cu victime LGBT sunt la cel mai ridicat nivel din istorie) și că refugiaţii sunt „mizeriile lumii”. Mai mult, într-un interviu din 2015, deși s-a declarat „în favoarea democraţiei”, Bolsonaro a făcut o apologie a dictaturii militare care a stăpânit Brazilia peste douăzeci de ani (1964-1985) și care este considerată responsabilă pentru moartea și dispariţia a sute de disidenţi. Politicianul a declarat că acel sistem nu a fost propriu-zis o dictatură, ci un sistem benevolent în timpul căruia „aveai libertatea să vii, să pleci și să faci ce voiai tu în ţara ta. Oamenii aveau locuri de muncă, siguranţă, respect și educaţie.”

Declaraţiile sale pro-tortură, ba chiar apelul său public la împușcarea oponenţilor săi de stânga i-au făcut pe cei care l-au auzit mai recent spunând că „singurul lucru care ar putea salva ţara ar fi un război civil” să se teamă că declaraţia din 2015 privind dictatura este doar o formă atenuată a convingerii exprimate de Bolsonaro în 1993, în faţa Congresului. Atunci, politicianul a spus că „da, sunt în favoarea unei dictaturi. Nu vom rezolva niciodată problemele naţionale grave cu această democraţie iresponsabilă.”

Puse alături de multe alte afirmaţii inflamatoare, aceste declaraţii i-au îngrijorat pe numeroși analiști, care l-au declarat pe Bolsonaro un „Trump de Brazilia”. „Împreună vom schimba Brazilia! Vom face Brazilia măreaţă din nou!”, a declarat Bolsonaro într-o apariţie live înainte de alegeri. Însă asemănarea dintre candidatul brazilian supranumit „Trump de la tropice” și președintele american a fost catalogată de progresiștii brazilieni drept o caricatură a președintelui american. „Domnul Bolsonaro ar fi un președinte dezastruos”, scrie The Economist într-o analiză de astă vară, pe care o intitulează fără echivoc „Pericolul pe care îl constituie Jair Bolsonaro”. „Retorica sa arată că nu are suficient respect pentru multe categorii de brazilieni”, spun analiștii, înainte de a adăuga că „există puţine dovezi că ar înţelege problemele economice ale Braziliei suficient cât să le rezolve. Genuflexiunile sale în faţa dictaturii îl fac o ameninţare pentru democraţie într-o ţară în care oricum credinţa în democraţie a fost zguduită de expunerea la mita și mizeria care au caracterizat criza economică.”

În celălalt colţ al ringului electoral

Oponentul lui Bolsonaro, Fernando Haddad (55 ani), a intrat în cursa prezidenţială cu doar patru săptămâni înaintea scrutinului, înlocuindu-l pe fostul preşedinte Luiz Inacio Lula da Silva, căruia justiţia i-a interzis să candideze. „Fernando Haddad va fi Lula pentru milioane de brazilieni”, a fost anunţul prin care echipa lui Haddad i-a anunţat candidatura, mizând pe sondajele care arătau că oamenii l-ar vota fără rezerve pe Lula, dacă ar mai avea voie să candideze. Însă alegerea de a-și lăsa imaginea în eclipsa președintelui arestat poate fi și punctul forte, și punctul slab al candidaturii sale.

Haddad s-a poziţionat ca omul bun, care „va folosi argumente, nu arme”, făcând aluzie la declaraţia lui Bolsonaro prin care acesta se arăta în favoarea înarmării libere a populaţiei ţării, care oricum are una dintre cele mai ridicate rate ale criminalităţii din lume.

Timpul nu este de partea lui Haddad, și același lucru se poate spune despre reputaţia stângii braziliene. După suspendarea lui Roussef în 2016, stânga n-a reușit să propună o agendă politică credibilă și suficient de radicală cât să mobilizeze o bază suficientă de votanţi. De altfel, rămas să adune cioburile lăsate în urmă de Lula da Silva, principalul partid stângist al Braziliei (PT) a constatat că loialitatea electoratului său se baza pe carisma președintelui arestat, nu pe politicile partidului, care a uitat că trebuie să dialogheze cu poporul și să îi afle preocupările înainte de a avea pretenţia să fie susţinut. „Încă din 2013, ceea ce am văzut a fost o stângă paralizată, care a respins toate grupurile pe care nu le putea înţelege sau cu care nu se putea confrunta. Aceasta este o greșeală strategică”, notau Pinheiro-Machado și Scalco, referindu-se la diferenţa de reacţie avută de reprezentaţii sângii politice și de reprezentanţii dreptei la o grevă recentă a șoferilor de TIR. Primii au denunţat mișcarea ca fiind condusă de grupări autoritariene, în timp ce Bolsonaro i-a vizitat pe greviști și le-a sprijinit cauza.

Lecţia pentru Europa

Bătălia electorală din Brazilia este un studiu de caz pentru Europa, care, îngrijorată de valul de imigranţi din Orientul Mijlociu și din Africa, a început să își piardă încrederea în proiectul european și, catalizată și de nemulţumirea de politicile economice ale UE, a început să dea tot mai mult credit mișcărilor populiste de extremă dreaptă.

Deși nu își arogă încadrarea de dreapta, partide precum Frontul Naţional (Franţa), Liga Naţională (Italia), Partidul pentru Libertate (Olanda) și Partidul pentru Independenţa Regatului Unit (Marea Britanie) reproduc în măsuri variabile retorica fascistă și naţional-socialistă a partidelor de gen din perioada interbelică. Profesorul de filosofie Matthew Sharpe, de la Universitatea americană Deakin, enumera pentru theconversation.com o serie de asemănări evidente între atunci și acum, și amintea că partidele de dreapta de astăzi, ca și cele interbelice, pun sub semnul întrebării legitimitatea regimurilor parlamentare curente. Că se hrănesc din temerile anti-imigraţie și anti-islamice. Că folosesc denunţul împotriva „elitelor” interne drept un punct-cheie în campania electorală și că fac din recuperarea „suveranităţii” un act de reformă care ar duce la renașterea naţională.

Inspirat de lectura cărţii Where Have All The Fascists Gone?, de Tamir Bar-On, Sharpe argumentează că înfrângerea militară suferită de extrema dreaptă nu avea cum să discrediteze pentru totdeauna ideile fasciste și naţionaliste, ci urma să le împingă într-un con de umbră, unde să mocnească până la vremea potrivită, „cultivând moduri de exprimare ezoterice în timp ce așteaptă momentul de a paria pe renașterea puterii lor politice”. A sosit vremea dreptei europene?

Privind la creșterea fragmentată, dar constantă a partidelor politice de dreapta din Europa, am putea crede că Bătrânul Continent începe să își uite trecutul. Dar am greși.

Sâmbătă, pe o lungime de şase kilometri, între Alexanderplatz şi parcul Tiergarten, din Berlin, circa 240.000 de manifestanţi au mărşăluit purtând bannere şi baloane cu mesaje precum „Solidaritate cu victimele violenţei extremei drepte, antisemite şi rasiste”. Partide politice, printre care Verzii şi Die Linke, au fost de asemenea reprezentate. Ministrul de externe german, Heiko Maas, a sintetizat mesajul manifestării declarându-l un semnat că „Nu ne vom lăsa divizaţi, mai ales nu de către populiştii de extrema dreaptă”. Semn că lecţia pentru Europa încă se predă. Concluziile nu sunt încă definitive. Iar statele europene, la fel ca Brazilia, se găsesc în faţa unei alegeri dificile: să recupereze măreţia? Sau unitatea?

https://www.youtube.com/watch?v=13F2ORBlbGY