Lapidarea azi – o practică tulburător de răspândită

1443

Legea Sharia își demonstrează din nou cruzimea. O tânără însărcinată, în vârstă de 25 de ani, a fost ucisă cu pietre de către membri din propria familie, pentru că a îndrăznit să se căsătorească din dragoste. Nu este singurul caz în care această formă de lapidare se aplică din raţiuni religioase.

Farzana Parveen a fost pedepsită pentru că a refuzat să accepte soţul pe care i l-a impus familia. Alesul inimii ei era un alt bărbat. Unul care, de altfel, îi era deja logodnic. Conform CNN, bărbatul respins era unul dintre verii ei. Nemulţumit pentru refuzul fetei, tatăl a făcut plângere pentru răpire împotriva actualului ginere.

Înarmaţi cu cărămizi și pietre, au început să o lovească. Erau în jur de 20 de persoane. Nu au ţinut cont că Farzana era însărcinată în luna a treia. Cum la fel nu au ţinut cont de strigătele ei nici trecătorii. Poliţia a declarat că femeia a fost omorâtă sub privirile acestora. Nimeni nu i-a sărit în ajutor.

Anchetatorii l-au reţinut pe tatăl ei şi spun că acesta şi-a mărturisit crima fără niciun regret. „Mi-am ucis fiica întrucât a insultat întreaga familie căsătorindu-se fără consimţământul nostru și nu am niciun regret”, a declarat tatăl.

Se întâmplă mult prea des

În Pakistan situaţii de acest gen se întâmplă destul de frecvent. Probabil că de aceea nici trecătorii nu intervin. Acest spectacol face parte din peisajul cotidian. Musulmani care aplică ultrastrict Sharia, consideră lapidarea o „crimă în numele onoarei“.

Mii de femei din Pakistan au parte de un astfel de sfârșit barbar, fie din partea familiei lărgite sau chiar a soţului. Infidelitatea sau comportamentul indecent apar cel mai adesea printre acuzaţii. În cazul Farzanei, părinţii s-au simţit ignoraţi. Greșeală fatală. „Rușinea” pe care fugara a adus-o asupra familiei trebuia spălată cu moartea.

Crimele de onoare” sunt tradiţionale în zonele rurale din Pakistan, având originea în unele obiceiuri tribale. Crima împotriva Farzanei este la fel ca toate celelalte, și totuși diferită. Spre deosebire de acestea, lapidarea Farzanei s-a produs în public, chiar în apropiere de sediul Curţii Supreme. Poliţia doar a înregistrat decesul.

Conform unui raport publicat de Comisia pentru drepturile omului, 869 de femei au fost ucise doar în Pakistan în cursul anului trecut. Activiștii pentru drepturile omului afirmă că numărul este mult mai mare. Aproximativ 1.000 de femei mor în fiecare an în „crime de onoare”, susţine Washington Post. Nici nu mai surprinde că actualul soţ al Farzanei a recunoscut că și el și-a ucis prima soţie după ce se îndrăgostise de Farzana.

Unii pro, alţii contra

În acord cu statisticile, 89% dintre musulmani sunt convinși că Sharia ar trebui să fie aplicată în Pakistan pentru situaţii de adulter, potrivit unui sondaj Pew. Și nu doar în Pakistan. Uciderea cu pietre funcţionează oficial sau tradiţional în peste 14 ţări musulmane, femeile fiind cel mai frecvent expuse acestei proceduri punitive. Dacă fundamentaliștii islamici susţin și încurajează acest gen de măsuri, presa oficială le dezaprobă. Unul dintre ziarele importante din Pakistan, The Nation, și-a exprimat indignarea faţă de uciderea lui Paarven.

Tradiţia justiţiei barbare a triumfat din nou pe baza legii pământului”, este una dintre observaţiile dintr-un editorial al ziarului. În continuare, jurnaliștii au dezaprobat faptul că din nou s-a efectuat o procedură de judecată în afara instanţelor. „O altă femeie, în căutarea justiţiei, a fost omorâtă cu pietre, în numele onoarei”, conchid jurnaliștii pakistanezi.

De multe ori presa a încercat să ilustreze aceste situaţii în vederea unei sensibilizări a opiniei publice. De regulă, acolo unde sunt talibani apar și tragedii similare celei care i-a fost rezervată Farzanei. Mass-media nu duce lipsă de subiecte. Au fost chiar și ecranizări realizate cu scopul de a prezenta viaţa reală din anumite ţări fundamentaliste. Unele dintre ele având succes la public.

Așa a fost filmul “The Stoning of Soraya M.”, inspirat dintr-un caz real. Pelicula povestește viaţa unei femei căsătorită forţat la 13 ani. După ani, soţul și-a acuzat soţia de adulter și a obţinut condamnarea ei la moarte pentru a fi liber să se recăsătorească cu o altă fată de care se îndrăgostise. Una de doar 14 ani.

Uciderea cu pietre în varianta biblică

Lapidarea nu este o practică specifică doar anumitor spaţii islamice. Ea a apărut încă din cele mai vechi timpuri, fiind amintită și în Biblie. La evrei era aplicată în multe situaţii și nu doar atunci când erau implicaţii de ordin sexual. Deci, nu se poate invoca un transfer al obiceiului dinspre mozaism spre islamism.

În plus, Rabinul Aryeh Spero declara că Biblia vorbește deschis despre lapidare, dar textele iudeo-creștine diferă foarte mult de „procedurile pe care le vedem astăzi în ţările islamice”. În descrierea lui, acest gen de pedeapsă cu moartea nu era aplicată într-un mod care să prelungească agonia sau suferinţa, nici ca o manieră de umilire public.

Teologul Nettelhorst consideră că legile punitive din mediul iudaic nu erau discriminatorii, ci reglementau pedeapsa în acord cu legea talionului, care nu permitea ca pedeapsa să fie mai amplă decât infracţiunea. În opinia teologului, chiar dacă astăzi ni se par brutale, pedepsele din Vechiul Testament erau, de fapt, modalităţi indulgente de coerciţie în comparaţie cu ceea ce a fost practicat de multe alte culturi ale timpului.

Trecutul importat în prezent

Pentru mulţi, întrebarea fundamentală este în conexiune cu posibila perpetuare a acestor practici și în prezent. Cu alte cuvinte, aceste norme biblice pot fi invocate ca fiind eterne, așa cum se întâmplă în unele spaţii islamice? Unii zic că da. De exemplu, un tânăr din SUA şi-a ucis cu pietre amicul în vârstă de 70 de ani, pentru că „aşa scrie în Biblie” că trebuie procedat cu homosexualii.

Pe de altă parte, arhiepiscopul de Canterbury a calificat cazul din Pakistan ca fiind „revoltător”. Deși situaţii similare se regăsesc și în Biblie. Lapidarea existentă în Vechiul Testament constituie un argument forte pentru cei care acuză caracterul violent al lui Dumnezeu. Ateismul are în această privinţă o sursă sigură din care se alimentează.

Teologii creștini par să fie puși în dificultate atunci când trebuie să justifice anumite cerinţe de acest gen venite din partea lui Dumnezeu. Însă o analiză a situaţiei în contextul ei istoric și social poate clarifica semnificativ cadrul. Teologii consideră că trebuie făcută o distincţie între aspecte temporare (precum lapidările) și cele cu un caracter permanent.

Pedepsirea cu pietre trebuie înţeleasă în acord cu timpul care a generat-o și a unei maniere în care Dumnezeu a trebuit să comunice în cultura specific orientală. Chiar și controversata lege a talionului a avut ca scop o reglementare a unei societăţi predispuse la violenţă și răzbunare.

Nu doar lapidarea trebuie descifrată în această cheie. Și poligamia, divorţul, sclavia, subordonarea femeii sunt aspecte întâlnite frecvent în Vechiul Testament. Prezenţa tuturor acestor elemente de ordin social trebuiesc înţelese în acord cu revelaţia progresivă a lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu a intervenit arbitrar, ci respectând limitele de înţelegere care caracterizau societatea timpului.

O pedeapsă atât de brutală precum cea a lapidării a funcţionat în mediul iudaic până când societatea a fost pregătită să avanseze. Atunci a fost momentul ca unele practici cu un caracter temporar să fie declarate de Dumnezeu ca fiind expirate. Mai mult, deşi existentă, legea ajungea rareori să fie pusă în aplicare, fiindcă simpla ei existenţă descuraja practicile în cazul căreia era aplicată.

Faptul că nu a fost o poruncă divină cu un caracter universal este demonstrat de modul în care același Dumnezeu se raportează la aceeași pedeapsă mai târziu. Este de notorietate intervenţia lui Iisus Christos în favoarea femeii acuzate de adulter. Acest gest pare să fie în contradicţie cu preceptele pe care chiar Dumnezeu le dăduse. De fapt, ceea ce unii ar putea acuza ca fiind o inconsecvenţă divină reprezintă rezultatul reveleţiei progresive.

Este exact ceea ce fundamentaliștii, fie ei islamici sau creștini, nu înţeleg. Și anume, că Dumnezeu vorbește diferit în contexte diferite, în funcţie și de capacitatea umană de a pătrunde sensul evenimentelor. În sens contrar, riscul este major. O demonstrează drama prin care a trecut Farzana.