„Când îi putem întâlni pe cei dragi? După ce murim toţi?”, este strigătul lui Hwang Rae-ha, un fermier sud-coreean care nu și-a mai văzut mama de aproape 70 de ani. Întrebarea poate fi multiplicată de zeci de mii de ori, pentru că tot atâţia coreeni așteaptă, după decenii de dor, să își îmbrăţișeze rudele – iar unele dintre acestea se află doar la câţiva kilometri distanţă, dar ar putea fi, la fel de bine, și în alt univers, după cât de vagi sunt șansele revederii.

Rarele reuniuni ale membrilor familiei de o parte și de alta a celei mai militarizate frontiere din lume concentrează în ele mai multe emoţii decât pot zugrăvi cuvintele sau pot imortaliza cele mai sugestive fotografii.

O astfel de întâlnire a fost cea dintre Lee Soon-kyu, de 85 de ani, și soţul ei nord-coreean, Oh Se-in, care are 83 de ani. Sunt greu de imaginat cuvintele care să umple golul unei despărţiri de 65 de ani, între o soţie care avea 19 ani și era însărcinată în 6 luni atunci când războiul i-a separat și soţul ei, căruia propaganda i-a inoculat ideea că Lee nu mai e decât un cetăţean virusat de ideile imperialiștilor americani, scrie South China Morning Post.

Fără dinţi și cu un aparat auditiv imens, Oh trebuie să fi semănat destul de puţin cu tinerelul de odinioară. Lee, cu părul ei alb și ridurile adânci, își păstrase, mai bine de 60 de ani, speranţa într-un miracol, motiv pentru care nu se mai recăsătorise. N-a avut parte decât de unul ciuntit, octogenară fiind, și doar pentru câteva ore. Familia se declara totuși recunoscătoare chiar și pentru aceste fărâme de timp, în care Oh și-a cunoscut fiul, Lee i-a dăruit soţului un ceas de mână – un dar scump și râvnit în Coreea de altădată – și și-au împletit mâinile încă o dată, înainte ca o graniţă mai crudă decât cea dintre ţările lor să-i despartă.

De fapt, reuniunile intercoreene nu-și merită, cu adevărat, numele – ele nu reunesc familii, doar îngăduie o scurtă și irepetabilă întrevedere unui număr mic de persoane din lotul impresionant al celor care tânjesc să ia parte la această întâlnire, mai degrabă traumatizantă decât vindecătoare.

Radiografia întâlnirilor orchestrate de Coreea de Nord

În ultimii 18 ani, aproximativ 20.000 de coreeni și-au putut revedea membri ai familiei de care războiul i-a despărţit abrupt. Kim Byung Sam, care era liceean la acea vreme, își amintește că soldaţii Naţiunilor Unite îi asigurau că revenirea acasă va fi o chestiune de zile. După războiul (1950-1953) care a scindat Peninsula Coreea în două ţări rivale nu a urmat obișnuitul tratat de pace, ci doar un acord de încetare a focului, motiv pentru care, din punct de vedere tehnic, războiul nu a fost considerat încheiat și orice mijloc direct de comunicare între nord-coreeni și sud-coreeni a fost sistat.

Ideea programului de reunificare a familiilor separate de război a prins contur după summitul istoric între președintele sud-coreean Kim Dae-jung și liderul nord-coreean Kim Jong-il, care a avut loc în anul 2000. Deși Seulul a insistat pe ideea de a crește numărul acestor întrevederi și de a permite accesul mai multor coreeni la ele, Coreea de Nord s-a menţinut rezervată faţă de iniţiativă, suspendând chiar întâlnirile în perioadele în care relaţiile dintre cele două ţări se degradau.

Modul în care sunt organizate întâlnirile este croit pe modelul brutal cu care Phenianul ne-a obișnuit deja atunci când este vorba de tratamentul pe care îl administrează cetăţenilor săi. Cele 3 zile alocate întâlnirii nu sunt, de fapt, decât 6 ședinţe a câte 2 ore, în care oamenii se pot vedea cu rudele lor, adesea într-o sală mare, în mijlocul vacarmului și emoţiei generale.

„Ar fi fost minunat să fi putut vorbi și dormi în aceeași cameră, în loc de aceste câteva întâlniri”, dădea glas regretului său Han Sun-kye, care primise permisiunea de a-și vedea o mătușă nord-coreeană în 2015.

Sud-coreenii le aduc de obicei daruri rudelor din Coreea de Nord, de la mâncare, haine și medicamente la sume de bani – deși au fost avertizaţi că există o probabilitate foarte mare ca oficialităţile nord-coreene să reţină o parte substanţială din acești bani. Uneori darurile poartă în ele, dincolo de valoarea materială, și o copleșitoare semnificaţie simbolică.

În 2013, Koo Sang-yun, care la 98 de ani era cea mai în vârstă persoană din lotul celor aleși în program, le-a adus fiicelor sale, de 71 și 68 de ani, câte o pereche din tradiţionalii pantofi roșii. Gestul reprezenta împlinirea tardivă a unei promisiuni făcute în copilăria acestora și niciodată respectate după ce războiul l-a separat pe tată de fiice, atunci când ele aveau doar 7 și, respectiv, 4 ani.

Discuţiile politice sunt evitate de sud-coreeni, conform instrucţiunilor primite la plecare, dar uneori rudele nord-coreene își exprimă recunoștinţa faţă de dinastia Kim în scurtele momente de întâlnire. Atașamentul faţă de un regim criminal nu e, cel mai probabil, unul mimat: în timp ce în Sud persoanele care își vor revedea familia sunt alese în cadrul unei loterii computerizate, în Nord se pare că loialitatea faţă de regim este un criteriu major de selecţie.

Nu e nevoie de cuvinte însă pentru a remarca faptul că balanţa calităţii vieţii nu atârnă deloc în avantajul Nordului. Nord-coreenii poartă etichete vizibile ale traiului mizer la care îi supune ţara-mamă, de la chipuri mai îmbătrânite decât ale rudelor de peste graniţă, la lipsa dinţilor și la haine care seamănă atât de mult, încât par a fi adevărate uniforme.

Totuși, momentul cel mai dramatic al acestor întâlniri rămâne momentul despărţirii, pentru că participanţii știu că – din cauza vârstei și politicii nord-coreene – o a doua întrevedere nu mai este posibilă.

Bucuria năvalnică a regăsirii se resoarbe curând într-o disperare vie; lacrimi, îmbrăţișări dureroase, mâini întinse de o parte și de alta a geamurilor autobuzului care îi preiau pe nord-coreeni. Printre ultimele cuvinte de rămas bun plutesc și saluturi în care speranţa revederii e ancorată exclusiv de o lume mai bună. „Ne vom revedea în viaţa de apoi”, sunt cuvintele cu care Oh se desparte, pentru a doua și ultima oară, de soţia sa, Lee.

Când tempoul lent al Nordului se intersectează cu criza de timp a familiilor divizate

Recunoștinţa cu care coreenii de ambele părţi ale frontierei vorbesc despre șansa de a fi aleși în program poate fi înţeleasă numai din perspectiva numărului foarte mic de persoane care au reușit să-și revadă familiile.

Deși numărul sud-coreenilor care s-au înscris pentru a intra în acest program a fost impresionant – aproximativ 132.000 de cereri –, nici măcar 20% dintre aceștia nu și-au văzut visul împlinit în cele 20 de runde de întrevederi organizate din anul 2000 (chiar dacă îi includem aici și pe cei care au avut doar permisiunea de a-și suna familia și de a o revedea printr-un apel video). Fiecare reuniune permite întâlnirea a aproximativ 100 de persoane din fiecare ţară, iar cei cu probleme de mobilitate pot avea dreptul la un însoţitor.

Mai mult de 75.000 dintre sud-coreenii care au depus cereri pentru întâlnirea cu rudele lor au murit deja, potrivit ministrului unificării din Coreea de Sud. De asemeni, niciun participant la întâlnirile din trecut nu a mai primit dreptul la o a doua reuniune.

Familiile separate sunt suspendate între polii celor două constrângeri care le-au prins destinul într-un clește: separarea a durat prea mult timp, iar acum nu le-a mai rămas timp pentru ca speranţa unei revederi să se mai poată concretiza, punctează sud-coreeanul Hwang Rae-ha.

Peste 20% dintre supravieţuitorii sud-coreeni ai războiului au trecut deja de 90 de ani, 41,4% sunt octogenari, iar septagenarii însumează 22,4% din total, potrivit datelor oferite de guvernul sud-coreean. De-a lungul anilor, piramida vârstelor se modifică dramatic în cadrul acestor reuniuni – de la 23 de familii în care se întâlneau soţii între ei sau părinţi și copii în 2010, la numai 5 familii în care aveau loc astfel de întâlniri în 2015.

După ce relaţiile dintre Nord și Sud par să fi reintrat pe un făgaș mai prietenos în primăvara acestui an, reuniunile familiale vor fi permise din nou, după 3 ani de pauză, începând cu 20 august 2018, întâlnirile întinzându-se pe o durată de o săptămână. O veste bună, dar numai pentru cei aproximativ 200 de participanţi, în timp ce peste 57.000 de sud-coreeni rămân încă pe listele de așteptare.

Cum în fiecare lună mor 300-400 de persoane înscrise pe listă, reunirea familiilor, fie și pentru o unică ocazie, devine o provocare, subliniază Jung Ja-eun, șeful echipei de cooperare intercoreeană de la Crucea Roșie Coreeană.

O altă provocare este aceea de a menţine interesul sud-coreenilor pentru fraţii lor de peste graniţă după ce vor muri și ultimii supravieţuitori ai acestor familii divizate, cei care aveau un interes cât se poate de personal pentru reunificarea celor două ţări. Pentru că, în timp ce atrocităţile pe care le suferă locuitorii Coreei de Nord ne pot sensibiliza doar câtă vreme presa vorbește despre ele și în timp ce sud-coreenii înșiși par deja imunizaţi la veștile sumbre ce sosesc de peste graniţă, există doar o categorie de oameni capabilă să resimtă aceste suferinţe ca și cum ar fi ale ei – cei ale căror familii au rămas departe, confiscate de un regim pentru care viaţa omului nu valorează nimic.

Miza mai mare

Mantra liderului nord-coreean – „un singur sânge, un singur popor” – își pierde forţa cu fiecare dispariţie a unui supravieţuitor al familiilor separate de războiul coreean, notează Crystal Tai într-un articol din South China Morning Post.

Generaţiile mai tinere nu știu prea multe despre drama familiilor separate de graniţe. Na Jong-bae, un funcţionar sud-coreean în vârstă de 36 de ani, recunoaște că nu e interesat de tema acestor reuniuni familiale și că prietenii lui tratează subiectul cu aceeași indiferenţă. E o temă de care tinerii s-au plictisit, notează Michael Lee, un scriitor de 26 de ani ai cărui bunici provin din Coreea de Nord, încercând să explice această atitudine – familiarizaţi cu știrile despre atrocităţile comise în ţara vecină, au ajuns la un punct de saturaţie, iar provocările cotidiene au plasat subiectul la subsolul preocupărilor importante.

Pentru generaţiile dislocate din Nord de războiul izbucnit în anii ‘50, Coreea de Nord e mai mult decât „un stat paria” – e locul la care se mai gândesc ca la un acasă pierdut, în care mai locuiesc încă oamenii dragi.

Tocmai de aceea, întâlnirile familiilor separate pot avea un impact care trece dincolo de numărul restrâns al protagoniștilor. Până când problema acestor familii nu a fost pusă pe tapet de presă, reprezentările sud-coreenilor despre vecinii lor au glisat dintr-un registru negativ în altul – nord-coreenii nu erau decât spioni, soldaţi fanatici ori cetăţeni cu creierul spălat de propagandă. Reîntâlnirile celor separaţi pentru decenii le-au reamintit celor din Coreea de Sud că, dincolo de frontieră, atât de aproape, se află oameni ca și ei, cu familii, cu drame și speranţe, și că ceea ce unește cele două popoare poate fi mai puternic decât deosebirile ce s-au ivit din articulaţiile unui sistem politic funest. Iar tinerii care vor prelua ștafeta de la părinţii și bunicii lor, căutând să le găsească rudele pentru a le îndeplini o ultimă dorinţă, vor avea și ei un rol de jucat în acest scenariu al unei apropieri care, cel puţin astăzi, pare puţin verosimilă.

Câtă vreme există viaţă, există și speranţă – pare a fi mesajul transmis de Kim Hyun-sook, care și-a revăzut la 91 de ani fiica nord-coreeană și totodată și-a cunoscut și nepoata. Kim speră împotriva oricărei nădejdi că va putea reedita întâlnirea – nu pentru că vârsta sau contextul politic i-ar fi favorabile, ci pentru că ideea separării îi apare atât de monstruoasă. Rememorând despărţirea răvășitoare ce a urmat fulgurantei întâlniri, Kim fixează în cuvinte senzaţia de irealitate trăită atunci când a fost obligată să dea drumul mâinii fiicei sale: „Ea este vie și eu nu pot să o mai văd pentru tot restul vieţii mele. Vă puteţi imagina asta?”

Într-o lume înţesată de întrebări derizorii, întrebarea lui Kim ar trebui examinată cu un rest de sensibilitate care s-ar putea dovedi salvator pentru umanitate. Poate că normalitatea ar putea fi resuscitată chiar din acest punct – de la un simplu, deși atât de bagatelizat, exerciţiu de empatie.