Ipocrizia speciei umane este un monstru care ne tot crește în spinare pe măsură ce ne cocoţăm tot mai sus pe piedestalul progresului și iluminării. Se pare că aerul rarefiat pe care îl respiră civilizaţiile occidentale dezvoltate îi face bine.

Acestea sunt civilizaţiile conștiente de progresul lor, dar mai ales de acel loc și moment odios în timp de unde au început să progreseze. Pentru unele este „momentul Holocaust”, pentru altele este „momentul Hiroshima” sau „momentul Rwanda”. Greșeli au fost asumate și o reformă a spiritului a fost demarată pentru a ne asigura că istoria asumată este o istorie învăţată. Un cult al onorării celor care au plătit cu viaţa pentru aceste „momente” a fost pus la punct, prin comemorări anuale în care liderii lumii se întâlnesc pentru a-și pune cenușă în cap și a se întreba cu voce tare, din nou și din nou: „Cum am putut face asta? Noi suntem mai buni de atât.” Întotdeauna se lasă o liniște inteligentă, nimeni nu răspunde vreodată, pentru că progresul este asumat și întrebarea, fără rost. Dar răspunsul este simplu și vechi de când lumea: „Pentru că zici: «Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic», şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol.” (Apocalipsa 3:17) Adevărul este că nu ducem lipsă de nimic, nici de cunoștinţele trecutului, nici de informaţiile prezentului, dar asta nu ne face nici mai inteligenţi, nici mai iluminaţi, nici mai empatici. Niciun tip de progres ce poate fi măsurat nu ne poate îmbogăţi în dragostea pe care o avem faţă de oameni.

Continuăm de fapt neschimbaţi. Noi tot mergem pe drum, obligatoriu în faţă și obligatoriu în sus, chiar admirându-ne propria determinare, sau cel puţin asta suntem convinși că facem și nu cumva să spună cineva altceva, că imediat îl trimitem la Soros, de unde a și venit, evident. Astfel, ajungem în situaţia în care să ne închipuim că dacă am fi trăit noi pe vremea nazismului, Holocaustul nu s-ar fi întâmplat și Anne Frank ar fi trăit. Nu toată lumea de astăzi știe cine este Anne Frank, dar numele îi sună cunoscut măcar și știe că ar trebui să își asume o poziţie de doliu (cu excepţia lui Justin Bieber). Asta pentru că Anne Frank este una dintre cele mai cunoscute victime ale Holocaustului, în urma publicării jurnalului pe care l-a scris, documentând viaţa sa de copil de 12 ani sub ocupaţie nazistă. Anne a murit la Auschwitz la vârsta de 15 ani. Scrierile sale vor dăinui pentru veșnica noastră rușine, de aceea capul se pleacă când urechile îi aud numele.

Dar știţi cine replică efortul lui Anne? O fetiţă de 7 ani pe nume Bana, care, cu ajutorul mamei sale a creat un cont de Twitter unde arată live ce înseamnă să trăiești astăzi în mijlocul războiului, prins la mijloc între două tabere. Bana trăiește în Alep, cea mai mare metropolă a Siriei, în cartierul de est, deţinut de rebeli. În ultimele luni, războiul de cinci ani din Siria s-a redus la acest punct, recucerirea orașului de către guvern. Va fi recucerirea unui oraș vechi de 1.000 de ani, redus la bolovani căzuţi unii peste alţii. În Alep, ca în multe alte părţi din Siria, avioanele rusești și siriene au distrus în mod intenţionat spitale și școli și au bombardat civili cu arme chimice și butoaie pline cu schije metalice. Cei rămași au fost nevoiţi să mănânce iarbă, după ce a fost bombardată și ultima brutărie funcţională. Mulţi dintre ei au murit oricum. Atât de mulţi, încât ONU a încetat să mai numere acum doi ani. Se pare că mai mult de 50.000 de fotografii cu corpurile neînsufleţite ale miilor de deţinuţi torturaţi și uciși de forţele guvernului se află în mâinile neputincioase ale avocaţilor internaţionali pentru drepturile omului. La fel, anchetatori independenţi au reușit să scoată din Siria mai mult de 600.000 de documente care îl leagă pe Assad de torturarea și omorârea a mii de oameni suspectaţi că fac parte din opoziţie. Într-un viitor probabil îndepărat, după intervenţia Rusiei în Siria, aceste fotografii și documente vor alcătui, fără îndoială, dovada „momentului sirian”, în dreptul căruia se vor exprima aceleași nelămuriri – cum de am permis să se întâmple așa ceva, fiind atât de iluminaţi de Twitter și internet?

Cum? Păi hai să vedem cum folosim noi Twitterul și internetul și ne vor dispărea imediat gândurile că noi am fi salvat-o pe Anne Frank. Știţi câte persoane sunt cu adevărat interesate de drama „modernei Anne Frank”? Cu siguranţă mult mai puţine decât cele aproape 300.000 de persoane care îi urmăresc contul de Twitter. Ca să ne înţelegem, topul celor 100 cele mai urmărite conturi de Twitter se numără de la 14 de milioane în sus, ceea ce înseamnă că în circumstanţele războiului sirian sunt zeci de pisici pe lumea asta care au conturi mai intens urmărite decât Bana. Dar că să nu se supere de atâta dezinteres, s-au gândit să o bage în seamă criticii de serviciu care, evaluându-i textele și pozele transmise, au hotărât că fata minte. Altfel cum de vorbește atât de bine engleză și de unde are curent să tot transmită când toată lumea știe ce pene de curent sunt în Siria? Este totul o conspiraţie pusă la cale de opoziţia lui Assad, mai ales pentru că și Assad a spus asta! „Trolii online anonimi au atacat-o pe Bana și pe mama ei, Fatemah, și chiar au creat conturi false în încercarea de a le discredita… Speculaţiile despre Bana au devenit așa de prevalente, încât contul ei era în pericol să devină irelevant”, scrie presa americană. A fost nevoie ca un fost soldat britanic și un analist de imagini să ia la puricat imagini, hărţi, diagrame și să publice rezultatele investigaţiei în viaţa unei fetiţe de 7 ani, ca valul de troli să se mai liniștească. Ca să vezi, Bana chiar trăiește în Alep, mama ei este profesoară de engleză care a studiat jurnalismul și care a ajutat-o și își scrie textele de pe Twitter (chiar precizând asta de mai multe ori), iar casa în care locuiesc are un panou solar, ce încarcă o baterie de unde, mai departe, își încarcă și telefoanele. „Nu cred că investigaţia va schimba părerea trolilor care postează comentarii despre Bana. Dar poate îi ajută pe cei care nu erau siguri de veridicitatea ei”, a declarat unul dintre investigatori.

Ce înseamnă asta pentru Bana? Absolut nimic. Profunzimea tragediei din Siria stă în multiplele oportunităţi pe care lumea occidentală le-a avut în cinci ani de zile pentru a interveni, de la stabilirea unui zone de no-fly la înarmarea rebelilor. Dar paralizat de erorile din Irak și Afganistan, Vestul s-a tras înapoi și s-a cufundat într-o lungă și ameţitoare retorică diplomatică ce poate fi redusă la „privim cu îngrijorare”. Nevoia de intervenţie a crescut vizibil de la lună la lună, odată cu degenerarea conflictului, însă riscurile și complexitatea unei intervenţii au crescut exponenţial. Iar în momentul în care victoria rebelilor era la orizont, a intervenit Rusia cu efecte devastatoare. Când membrii ONU au acceptat responsabilitatea de a proteja oamenii obișnuiţi de crime de război, oriunde s-ar petrece acestea, convenţiile împotriva folosirii armelor chimice și a crimelor în masă parcă căpătaseră relevanţă. Folosirea armelor chimice împotriva populaţiei era tocmai acea vestită „linie roșie” impusă de americani în cazul sirian, însă președintele Assad și-a îmbăiat populaţia în gaz sarin iar efectul a fost că Parlamentul britanic a votat împotriva oricărei acţiuni militare, fie ea și limitată, amintește The Economist. Când milioane de oameni au fugit din Siria în Liban, Iordan și apoi spre Europa, cele mai multe ţări europene s-au uitat în altă parte, au ridicat garduri, au pus sârmă ghimpată în calea „mincinoșilor” care vor să le fure joburile și să le violeze femeile. O nouă Anne Frank nu putea fi rezolvarea războiului sirian mai mult decât un copil mort pe malurile Mediteranei.

Eșecul nenumăratelor ţări „iluminate” implicate în salvarea Siriei din mâinile dictatorului ei arată că valorile enumerate în atâtea discursuri de liderii acestor ţări sunt doar cuvinte care pot fi ignorate fără niciun fel de consecinţe, scrie The EconomistEșecul sirian mai arată că Donald Trump este îndreptăţit să se raporteze la politica externă ca la o afacere, din moment ce este evident că doar interesele contează pentru jucători, nu și valorile, așa cum le place să afirme. Astăzi, ne place să credem că progresul societăţii ne va apăra cumva de erorile trecutului și ne mai place să credem că dacă s-ar întâmpla prin Europa ce se întâmplă în Siria, acum, în epoca în care la fel ca sirienii putem filma și pune pe internet ce trăim, astfel încât toate abuzurile să fie în văzul lumii, atunci nu ar fi posibil să nu se ridice cineva să ne ajute. Eșecul din Siria arată că această iluzie este cea mai mare gogomănie. Dacă cineva te vede, asta nu înseamnă că te și ajută. Repet: niciun tip de progres ce poate fi măsurat nu ne poate îmbogăţi în dragostea pe care o avem faţă de oameni.