„Există o sferă în care regii și guvernele n-au dreptul să se amestece: conștiinţa. Iisus Hristos a zis: «Daţi Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu»”. (Petre Paulini)

Obișnuiam să glumesc, în perioada liceului absolvit în Vălenii de Munte, Prahova, că savantul Nicolae Iorga îmi este… vecin; un vecin discret, mut, care vorbește doar prin cărţile lui (pe care le consultam cu interes și admiraţie, pentru a-mi pregăti diverse lucrări școlare). Era un prestigiu local să ai în orașul natal Muzeul Memorial „N. Iorga”. Și, într-adevăr, casa noastră se învecinează cu amplul muzeu și le leagă concepţia aceluiași renumit arhitect Socolescu. Asta pentru că marele istoric l-a recomandat nou venitei familii de negustori (de la care ai mei au cumpărat casa), spunându-le că nu vrea să-i lase să „trântească vreo magazie nemţească”. Tipic pentru temperamentul vulcanic și personalitatea zdrobitoare a profesorului supranumit „Apostolul din Văleni”.

Nu fac greșeala să contest sau să dezavuez in integrum un asemenea intelectual și luminător al maselor, doar pentru greșelile pe care i le percep.

Ei bine, de când am citit un articol pe care Tudor Arghezi l-a scris împotrivă-i acum peste o sută de ani, în 1914, mă tot întreb dacă aș mai fi fost mândră să-i fiu contemporană și chiar vecină. Articolul îi prezintă faţeta de om politic democrat, deputat, care dovedește o prejudecată surprinzătoare și militantă faţă de o minoritate religioasă; îl interpelează total neconstituţional pe ministrul de Interne, la Camera Deputaţilor, cerându-i „măsuri” contra adventiștilor care se înmulţesc prea mult în ţară (!?). Interpelarea se transmite apoi și la Senat și întâistătătorul bisericii propune, cum redă Arghezi, „trânteala”. Incredibil! De parcă ar fi fost vorba despre niște animale dăunătoare. Mi-am amintit de vechea propagandă antisemită a germanilor, care îi comparau pe evrei cu șobolanii și, pentru a ilustra paralela, difuzau filme documentare care descriau viaţa socială a șobolanilor.

Iorga era privit ca un creștin fervent și un patriot cu simţire autentică. La fel îl priveam și eu, iar paginile lui despre strămoși, din Orizonturile mele, m-au impresionat până la lacrimi și mă impresionează în continuare. Nu fac greșeala să contest sau să dezavuez in integrum un asemenea intelectual și luminător al maselor, doar pentru greșelile pe care i le percep. Însă nu pot să nu mă întristez la constatarea că până și un spirit înalt ca acesta a putut nutri prejudecăţi, dispreţ, intoleranţă, pe același vechi „pavaj cu intenţii bune” al umanităţii. Iar faptul că i-au fost călăi tocmai unii care se reclamau de la aceleași valori ale credinţei ortodoxe și ale patriotismului, după „datina” vremii, arborate și mai abitir, și mai învârtoșat, justificativ, aduce a amară ironie a soartei. Din partea adventiștilor blânzi și pacifiști nu ar fi avut de suferit nimic, chiar dacă e ar fi devenit majoritari. Sau poate după o glumă paradoxală a cuiva doar dacă adventiștilor „lipsa alcoolului le-ar fi întunecat mintea”.

Mecanismul psiho-moral este aici important, pentru că, dacă vom înţelege cum funcţionează, vom înţelege de ce, după o sută de ani, încă se perpetuează.

Asta o sugerează și Arghezi în articol, cu o neutralitate de admirat, dată fiind instruirea sa teologică tot în cultul majoritar. Îi numește pe aceștia „oameni simpli și de puritatea moravurilor primilor creștini”. Și nu numai că poetul refuză să fie partinic, dar chiar expune interesele meschine și viciile clerului vremii, „ce nu-şi poate justifica fiinţa parazită şi întreţinută de buget, prin nimic. Unii clerici, realizând că pierd prin reconvertirea enoriașilor dezamăgiţi și nepăstoriţi cam toate avantajele licite și ilicite, nu recurg la argumente scripturistice, nici la virtuţi duhovnicești, nici la activism creștin, ci la injurii și bătăi – scrie Arghezi.

Să ne rezumăm la cadrul legal. Articolul 21, din Constituţie, stipula: „Libertatea conştiinţei este absolută. Libertatea tuturor cultelor este garantată.” Acesta este argumentul cu cea mai mare autoritate, de partea minoritarilor religioși. De partea cealaltă, autoritatea care a funcţionat în loc de argument a fost a marelui învăţat patriot, care s-a lăsat orbit de protestele lumești ale unor privilegiaţi, până la a alege și promova nedreptatea vădită. Pentru că știm din istorie câte valuri de prigoană s-au ridicat asupra minoritarilor religioși la noi în ţară. Cărţile de istorie… mai altfel, istoria marginalilor, a perdanţilor, a victimelor, a unor martiri, stau mărturie și așteaptă să ne zguduie, să ne trezească: Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană; Vasile Ernu, Sectanţii; Silvia Tărniceriu, Dumnezeu îmi cunoaște măsura, Dumnezeu îmi cunoaște cărarea; Virgil Peicu, Noaptea strâmtorărilor, Lacrimi târzii etc. Și să îl alăturăm în imaginaţie pe monahul Nicolae Steinhardt: oare vă puteţi imagina, fraţilor creștini, vreo ciomăgeală între astfel de Oameni? Nu vi se pare că sunt de un singur fel, adică adevăraţi copii ai lui Dumnezeu?

Mecanismul psiho-moral este aici important, pentru că, dacă vom înţelege cum funcţionează, vom înţelege de ce, după o sută de ani, încă se perpetuează. Ceea ce ni se cere pentru a fi buni creștini vizează împlinirea celor două mari porunci lăsate de Mântuitor, iar asupra lor cad de acord toţi creștinii: să-L iubim pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, cu tot cugetul și cu toată puterea noastră și… să ne iubim aproapele ca pe noi înșine. Din încălcarea acestora apar toate tipurile de frământări, conflicte și rupturi. Dacă îţi nesocotești aproapele pentru că este mai „departe”, te nesocotești pe tine însuţi. Dacă îţi nesocotești Dumnezeul pentru că îţi iubești mai mult ţara, familia, etnia, partenerul, copilul, profesia, hobby-ul, corpul etc., vei aștepta în van pacea sufletească pe care doar El ţi-o poate da.

Legionarii au comis păcatul de a „înhăma” divinitatea la carul lor de luptă, iar în închisorile comuniste au înţeles că „Dumnezeu nu se lasă să fie batjocorit.” Creștinii ortodocși bătăuși și criminali ai fraţilor lor întru creștinism au iubit mai mult tradiţiile acumulate, ritualurile convenabile și autoritatea vremelnică a unor lideri religioși failibili, care nu au fost în stare să-și apere credinţa cu Biblia în mână, așa cum remarcabil ceruse la un moment dat și Martin Luther.

Aproape de sărbătorirea a cinci sute de ani de la această solicitare pașnică, rezonabilă, frăţească, de a dovedi ce avem de dovedit „cu Biblia în mână”, încă se răspunde în lume prin invective, dispreţ, violenţă, prigoană. Dar asta numai pentru a se împlini și cea din urmă dintre Fericiri… („Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe prorocii care au fost înainte de voi.” Matei 5:11-12)

Corina Matei
Corina Matei, doctor în Filosofie al Universității din București, este conferențiar la Universitatea „Titu Maiorescu” și jurnalist creștin. Pe lângă activitatea de la Semnele timpului, realizează emisiunea „Convorbiri de seară” la Speranța TV și susține rubrica „Alice în Țara Mirărilor” a revistei online Femei de 10. Este autoarea cărților: Ordinea și dezordinea simbolurilor, Morală, educație, comunicare în era focului rece, Postmodernity’s Fugitive Truths.