Cercul vicios al datoriei externe

135

Datoria a devenit una dintre temele economice cele mai la modă. Sume dincolo de imaginaţia simplului cetăţean sunt servite, răsucite și interpretate zilnic. Ce înseamnă aceste cifre și, dincolo de discursul populist, cât de gravă este situaţia în România?

România și tradiţia datoriei externe

În România, destul de mulţi sunt, probabil, încă marcaţi de retorica comunistă a anilor’ 80, când, oficial, eram tare mândri că ne plătim datoria externă. Nu conta că magazinele erau goale, că totul era raţionalizat, de la mâncare la curent electric, că românii erau chinuiţi. Important era că exportam și ne plăteam datoria externă. Ce s-a întâmplat de fapt atunci? În anii ’70, Ceaușescu, bucurându-se de o reputaţie politică destul de bună în Vest, a putut lua o serie de credite pentru a finanţa programul său de industrializare forţată. Dar, spre sfârșitul decadei a șaptea, un cocktail periculos, alcătuit dintr-un cutremur devastator, secetă, dobânzi mari la nivel mondial, o scădere a cererii externe de produse românești și o creștere a preţului petrolului importat, și-a spus cuvântul în România[1]. Acestor probleme li s-au adaugăt cele generate de abuzurile băncilor românești în utilizarea instrumentelor de plată internaţionale și a liniilor de credit deschise la aproximativ 300 de bănci occidentale.

Picătura care a răsturnat paharul a fost însă criza poloneză. Polonia și-a declarat, în martie 1981, incapacitatea de plată. Frica de contagiune[2] s-a autoîmplinit, băncile occidentale retrăgând din România, în 1981, depozite în valoare de aproximativ 1.5 miliarde de dolari, sumă aproximativ egală cu datoriile ce ajungeau la scadenţă în anul respectiv. Aflată în imposibilitatea de a lua noi împrumuturi de la bănci, România a fost nevoită să solicite o reeșalonare a datoriei. La un stoc de 9.5 miliarde de dolari datorie externă, la începutul anului 1981, la sfârșitul aceluiași an se adăugaseră arierate[3] de 1 miliard de dolari, în aprilie 1982 arieratele crescuseră la 3 miliarde. Aranjamentul de reeșalonare a datoriei cu creditorii săi a fost semnat de România în decembrie 1982. Datoria externă, aproape 13 miliarde de dolari în 1982, a fost renegociată la o valoare de 80%. În vara anului 1989, România reușise să își plătească integral cele 10 miliarde datorate occidentului.

Datoria externă după 1989

Cei 20 de ani care s-au scurs de la prăbușirea regimului comunist au fost marcaţi de acumularea de noi datorii. Și de voci din ce în ce mai pesimiste și alarmiste. După ce în 1999 România a reușit, cu dificultate, să evite spectrul intrării în incapacitate de plată ca urmare a contagiunii cauzată de criza rusească în regiune și a efectelor negative ale conflictului din Kosovo, economia României părea să fi decolat din nou.

Anii optimiști, marcaţi de creștere economică, sunt însă caracterizaţi și de o explozie a datoriei externe, atât publice, cât, mai ales, a celei private. (1) Dezvoltarea rapidă a sistemului bancar prin sosirea unor investitori străini dornici de afaceri profitabile, (2) creșterea veniturilor populaţiei și (3) existenţa unei dorinţe de consum, oprimate pe vremea comunismului și în anii grei ai tranziţiei – iată cei trei factori principali care explică ratele de creștere exorbitante ale datoriei. Potrivit datelor pentru luna noiembrie 2010 publicate de BNR[4], datoria externă a României era de 90.7 miliarde de euro, în creștere cu 55% faţă de decembrie 2007, cu 120% faţă de decembrie 2006 și cu 322% faţă de decembrie 2004 (Fig. 1). Din aceste 90.7 miliarde, 72.4 miliarde sunt datorie externă pe termen mediu și lung, iar 18.3 miliarde pe termen scurt (mai puţin de un an).

În ceea ce privește structura datoriei, potrivit datelor BNR, la sfârșitul lunii septembrie 2010, din aproape 89.9 de miliarde de euro, 17.7 miliarde erau datoria publică externă, 9 milioane era datoria BNR către FMI, 21.4 miliarde era datoria externă a băncilor, iar 41.2 miliarde este reprezentată de datoria sectorului real (companiile financiare), dintre care 15.9 miliarde reprezintă datoria companiilor către investitori (firmele mamă) (Fig. 2).

Ce reprezintă de fapt datoria externă?

Datoria externă reprezintă totalitatea obligaţiilor de plată pe care guvernul, banca centrală, băncile comerciale, populaţia și sectorul real le au faţă de instituţii financiare private, publice sau multilaterale din străinătate. Dincolo de faptul că orice datorie reprezintă o povară și o restrângere a marjei de flexibilitate în decizii (o parte din venit fiind direct alocat rambursării creditului și a dobânzilor), datoria externă prezintă un risc suplimentar, și anume cel al cursului de schimb. Atunci când datoria externă este denominată într-o monedă străină, pe lângă problema realizării unui venit care să permită rambursarea datoriei, se pune problema disponibilităţii monedei străine în care se realizează plata și a parităţii dintre moneda naţională și cea străină. Disponibilitatea de devize străine într-o ţară într-un anume moment este limitată, fiind alcătuită din încasările realizate în urma exporturilor, din intrările sub formă de investiţii străine sau transferuri curente, din noile împrumuturi în valută și din rezerva valutară a ţării. De asemenea, în caz de depreciere a monedei naţionale, valoarea, exprimată în moneda naţională, a dobânzilor și a sumelor ce trebuie rambursate, crește. Astfel, rambursarea devine mult mai dificilă sau chiar imposibilă în condiiţiile în care veniturile sunt obţinute în moneda naţională și rămân relativ constante. Un nivel ridicat al datoriei externe în ţări care exportă relativ puţin și nu sunt atractive pentru investitori este asociat unui risc de ţară ridicat.

Care sunt riscurile?

Din cifrele prezentate anterior se observă că cea mai mare parte a datoriei externe a României este privată. Totuşi, de ce ne interesează pe toţi? Pentru că, deși responsabilitatea este privată, adică a celui care a contractat împrumutul (spre deosebire de datoria publică ce este rambursată din taxele colectate de la toţi contribuabilii ţării), în cazul în care o parte suficient de mare din această datorie nu este rambursată, consecinţele se răsfrâng asupra întregii populaţii, chiar și a celor care nu au nicio datorie. Astfel, în momentul în care fie o bancă, fie o companie mare nu mai reusește să își plătească datoriile și intră în faliment, încrederea creditorilor străini scade, ei nemaifiind dispuși să acorde împrumuturi altor companii sau bănci care sunt încă solvabile, sau, dacă o fac, costurile cresc în mod semnificativ. Incapacitatea de plată a unui mare datornic poate declanșa o reacţie în lanţ foarte periculoasă pentru întreg sistemul economic. Un astfel de eveniment se transmite rapid în cursul de schimb, astfel încât întreaga populaţie este afectată de prăbușirea valorii monedei naţionale. Această depreciere se traduce pe plan intern cel mai adesea prin inflaţie, având în vedere că preţul bunurilor importate crește foarte rapid.

Este sustenabilă datoria externă a României?

O datorie externă este sustenabilă când îi permite datornicului să își respecte integral obligaţiile curente și viitoare de rambursare, fără reeșalonare și fără acumularea de arierate de plată. De asemenea, datoria este sustenabilă dacă nu blochează creșterea economică.

Revenind la cazul României, datoria externă este de 78,7% din PIB, exporturile o acoperă în proporţie de 46%, iar rezerva valutară acoperă în proporţie de 130% datoria externă pe termen scurt. Deși proiecţiile FMI[5] prevăd atingerea unui vârf al datoriei externe anul viitor, 82% din PIB, se estimează că reluarea creșterii economice va permite intrarea pe o tendinţă descendentă începând cu anul 2012.

Pentru a liniști spiritele agitate și pentru a avea un termen de comparaţie, datoria externă a Greciei este de 192,7% din PIB, datoria externă publică reprezentând 137,8% din PIB, în timp ce datoria externă privată reprezintă doar 54,9% din PIB. Inclusiv în ceea ce privește datoria publică stăm mult mai bine ca Grecia: în 2010, datoria publică grecească era de 3,5 ori mai mare decât veniturile bugetului de stat. În România, veniturile publice acoperă integral datoria publică, atât cea internă, cât și cea externă.

Problema datoriei externe românești nu se găsește însă în cifrele agregate. Privită în ansamblu, situaţia României nu pare atât de gravă pe cât ar pretinde unii. Detaliile structurii aceste datorii sunt însă îngrijorătoare. Potrivit unei declaraţii a Guvernatorului BNR[6], peste 70% din datoria externă privată a sectorului real este în aşa-numitele sectoare non-tradeable[7] (servicii financiare, consum) şi nu în sectoarele productive. De fapt, aceasta este și miezul problemei românești. Ne-am îndatorat pentru a consuma și nu pentru a produce. Dacă privim doar la anul 2010, potrivit statisticilor prezentate de FMI în ultimul raport de ţară[8], datoria externă a României a crescut cu 14%, în timp ce investiţiile interne brute au crescut doar cu 11%. Populaţia este, la rândul ei, sufocată de credite de consum și imobiliare.

Potrivit cifrelor citate de guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, cu ocazia Forumului bancar organizat de FinMedia, aproximativ 4,5 milioane de români (jumătate din populaţia activă) au luat credite în ultimii ani, în mare parte pentru consum[9]. În 2010, Raportul BNR asupra Stabilităţii Financiare atrăgea atenţia asupra faptului că deprecierea valorii bunurilor achiziţionate prin credit depășește gradul de amortizare al datoriilor contractate pentru cumpărarea respectivelor active. Adică bunurile pe care le-am luat pe credit își pierd mai mult din valoare decât rambursăm noi ca și credit. Această situaţie se traduce într-o scădere a avuţiei nete a populaţiei.[10]

Suntem într-un cerc vicios. Populaţia este supraîndatorată, iar scăderea avuţiei nete are implicaţii negative asupra consumului și investiţiilor pe care aceasta le poate face. Ceea ce înseamnă un potenţial de creștere economică mai redus. Situaţia companiilor nu este foarte diferită, având în vedere că îndatorarea a fost utilizată tot mai degrabă pentru oferirea de servicii populaţiei locale și mai puţin pentru dezvoltarea capacităţii de producţie de bunuri ce pot fi tranzacţionate pe pieţe externe unde cererea este mai puternică.

Din punct de vedere al autorităţilor publice, pentru a menţine sustenabilitatea datoriei trebuie continuate măsurile de austeritate. Aceste măsuri însă frânează și mai mult reluarea activităţii economice prin efectul pe care îl au asupra unei societăţii supraîndatorate pentru consum. Datoria externă în sine nu este mare și capacitatea globală de rambursare nu pare în pericol. Banii injectaţi în economie în ultimii ani prin îndatorare nu au fost folosiţi judicios și atât la nivel individual, cât și global, povara ispitei consumeriste se va resimţi încă ceva vreme. Costul datoriei externe provine nu numai din rambursarea datoriei și a dobânzilor, ci înseamnă și oportunităţi de dezvoltare pierdute. Prosperitatea economică face casă bună cu prudenţa și echilibrul.


[1] Ronald D. Bachman, Romania: A Country Study, Washington, GPO for the Library of Congress, 1989, http://countrystudies.us
[2] Contagiunea financiară reprezintă transmiterea unui șoc financiar dintr-o entitate (de exemplu, o bancă sau o ţară) către alte entităţi independente.
[3] Arieratele sunt datorii care nu au fost plătite.
[4] www.bnr.ro
[5] IMF Country Report nr. 11/20, www.imf.org, ianuarie 2011
[6] „Mugur Isărescu: Românii sunt vinovaţi pentru îndatorarea ţării”, www.efin.ro, 24 noiembrie 2010
[7] Sectoarele non-tradable sunt sectoare ce produc în special servicii care, din cauza caracteristicilor lor (a dificultăţii de transport), nu sunt adaptate exportului/importului, ci sunt destinate pieţei locale. Exemple clasice în acest sens sunt serviciile de coafură sau cosmetică, serviciile de telefonie, serviciile financiare etc.
[8] IMF Country Report nr. 11/20, www.imf.org, ianuarie 2011
[9] „Isărescu: Nu băncile, ci românii au îndatorat ţara”, www.semneletimpului.ro, 24 noiembrie 2010
[10] Banca Naţională a României, Raport asupra Stabilităţii Financiare 2010, www.bnr.ro