Miracolul economic chinez

1241

Aproximativ 30 de ani - atât i-au trebuit Chinei ca să se transforme dintr-o ţară izolată şi sărăcită de comunism într-o mare putere economică. În al doilea trimestru al anului curent, China a devenit a doua putere economică a lumii, după Statele Unite, devansând Japonia şi Germania.

Cu o populaţie care depăşeşte 1,3 miliarde (o cincime din populaţia mondială), China reprezintă economia care, cu o rată medie anuală de 10%, a cunoscut creşterea cea mai puternică la nivel global, în ultimul sfert de secol. China a reuşit o dublă performanţă: a depăşit stadiul de ţară în curs de dezvoltare, devenind o importantă putere economică mondială şi, în acelaşi timp, a parcurs un proces de tranziţie de la o economie comunistă către una de piaţă. Această performanţă i-a adus Chinei mulţi admiratori, în special în ţările în curs de dezvoltare. Din ce în ce mai mult se vorbeşte de un model de dezvoltare chinez, model denumit de consultantul american Joshua Cooper Ramo „consensul de la Beijing”1.

Consensul de la Beijing – un model alternativ de dezvoltare?

Termenul de „consens de la Beijing” este folosit pentru a desemna o paradigmă alternativă de dezvoltare economică faţă de paradigma clasică, „consensul de la Washington”, promovată de instituţiile financiare din Washington D.C. – Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi Departamentul Trezoreriei Americane.

Dacă paradigma clasică are la bază privatizarea, liberalizarea, lupta împotriva corupţiei, promovarea democraţiei şi a drepturilor omului, modelul chinez pune accentul pe dezvoltarea structurală (căi ferate, porturi, baraje etc.) şi economică (industrie, mine, petrol), statul deţinând un rol productiv fundamental.

Conform modelului chinez, guvernul este cel care gestionează tranziţia, prin menţinerea controlului asupra proprietăţii şi a finanţelor. Sectorul privat se dezvoltă ca rezultat al creşterii economice, fiind rezultatul şi nu premisa acesteia. Astfel, China este adesea percepută ca o ţară care a crescut economic fără să se bazeze în mod substanţial pe antreprenoriatul privat şi pe proprietatea privată, pe liberalizarea sistemului financiar sau pe adoptarea instituţiilor financiare specifice ţărilor dezvoltate.

Rezistenţa Chinei în faţa crizei economice actuale pare a fi un argument în plus pentru a susţine superioritatea acestui sistem autoritar de control asupra economiei faţă de democraţiile supuse mecanismelor pieţei.

O percepţie nuanţată

În ciuda percepţiei amintite mai sus şi dincolo de discursul oficial al partidului, o analiză mai atentă, în special a reformelor din anii ’80, care au fost baza creşterii economice spectaculoase a Chinei, arată că aceste măsuri au fost mai convenţionale decât par la prima vedere. China a evoluat pe calea reformei tocmai ca urmare a implementării unor schimbări politice foarte importante.

După ani întregi marcaţi de Revoluţia culturală, de sistemul fermelor colective şi de controlul strict al statului asupra producţiei, Deng Xiaoping, care a ajuns în fruntea guvernului chinez în 1978, a început un amplu program de reforme economice. La nivel declarativ, strategia chineză de reformă a lui Deng era descrisă prin metafora „traversării râului pipăind cu piciorul pietrele pe care să calci”, metaforă ce sugera o tranziţie extrem de prudentă şi lentă spre economia de piaţă. În practică însă, au fost adoptate o serie de măsuri îndrăzneţe. Economistul Yasheng Huang, în cartea Capitalism cu trăsături chineze7,argumentează că succesul chinez a avut ca ingrediente de bază tocmai antreprenoriatul privat, proprietatea privată, reformele financiare şi chiar politice, deşi nu întotdeauna evidente la prima vedere.

Succes rural

Spre deosebire de multe ţări, în China antreprenorii cei mai dinamici, cei mai înclinaţi să-şi asume riscuri şi mai talentaţi sunt în mediul rural. Una dintre inovaţiile economice interesante care au caracterizat relansarea economiei chineze în anii ’80 a fost reprezentată de aşa-numitele „întreprinderi orăşeneşti şi săteşti” (township and village enterprises, denumite pe scurt TVE3).

Există un consens aproape general că aceste entităţi, considerate succesoarele fermelor colective comuniste, au fost motorul economiei chineze până la mijlocul anilor ’90. Deşi întreprinderile erau legate mai mult sau mai puţin de administraţia de stat locală, în practică, proprietatea era în majoritatea cazurilor privată. Yasheng Huang analizează statisticile Ministerului Agriculturii potrivit cărora, în 1985, la câţiva ani de la lansarea reformelor, 10 milioane de TVE din cele 12 milioane existente erau în întregime private. La începutul anilor ’80 asistăm astfel, în fapt, la o privatizare masivă şi rapidă a cooperativelor comuniste, într-o perioadă în care termenul însuşi de privatizare era considerat a fi „subversiv”. Masca autorităţilor de stat locale salva ideologia comunistă şi îi oferea mijloacele financiare pentru a supravieţui.

Companiile de tip TVE au absorbit rapid o proporţie importantă a forţei de muncă din mediul rural, ceea ce a avut efecte semnificative de reducere a sărăciei. În aceeaşi perioadă, instituţiile financiare de stat au fost încurajate să crediteze activitatea privată din zonele rurale, iar instituţiile financiare private erau încurajate de către banca centrală a Chinei să concureze alături de cele de stat pentru a reduce costul accesului la finanţare. Este interesant şi faptul că majoritatea TVE private erau situate în zonele cele mai sărace din China.

Reducerea sărăciei: veritabilul miracol chinez

Adevăratul miracol chinez este cel al reducerii sărăciei: China a reuşit să reducă sărăcia într-un mod probabil unic în istorie. Între 1981 şi 2004, procentul populaţiei cu un consum de mai puţin de un dolar pe zi a scăzut de la 65% la 10%. În această perioadă, peste 500 de milioane de chinezi au fost scoşi din sărăcie. Şi există indicii că această evoluţie se menţine, estimările Băncii Mondiale indicând în 20074 un procent de 4% în dreptul chinezilor care trăiesc cu mai puţin de un dolar pe zi.
Reducerea sărăciei la nivel mondial, primul dintre Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului, stabilite acum zece ani de statele membre ale Naţiunilor Unite, pare posibil de atins până în 2015, în mare parte tocmai scăderii acestei rate în China5. Totuşi, concomitent cu această remarcabilă reducere a sărăciei, disparităţile dintre veniturile populaţiei din zonele rurale şi cele ale populaţiei din zonele urbane ale Chinei s-au accentuat.

Succesul iniţiativei private din China nu s-a limitat însă numai la mediul rural. Stimulaţi de dinamica rurală şi de cea a micilor oraşe, o serie de antreprenori privaţi au căutat oportunităţi de afaceri şi în marile oraşe, unde însă nu era permisă înfiinţarea companiilor private. Astfel, au fost lansate o serie de companii „de stat”, în spatele lor aflându-se, de fapt, antreprenori privaţi care au investit propriul capital şi care conduceau aceste întreprinderi după principiile cele mai pure ale economiei de piaţă. Un exemplu este oferit de istoria creării Lenovo, gigantul chinez care a cumpărat divizia de PC a IBM. Compania a fost înfiinţată în anul 1984 de către un grup de cercetători din cadrul Academiei Chineze de Știinţe (ACS). Aceştia au luat în nume propriu împrumuturi de la bănci, în total aproximativ 25.000 de dolari, bani pe care i-au împrumutat apoi ACS pentru a pune bazele a ceea ce mai târziu avea să fie compania Lenovo. ACS, instituţie de stat, era de fapt un paravan pentru o investiţie privată care nu putea fi înscrisă ca atare în mediul urban al anilor ’80.

Inversarea tendinţei

Dinamica privată a anilor ’80 a început însă să fie considerată o ameninţare pentru menţinerea status-quo-ului politic. Aşa că anii ’90 au marcat o revenire la mai mult control, o inversare a trendului reformator care a animat anii ’80 şi care stă la baza miracolului chinez.

Mediul rural a început să fie neglijat în favoarea celui urban. Administraţia locală din mediul rural a fost din ce în ce mai centralizată, iar accesul la finanţare a fost restrâns în mod drastic. Aparatul de stat s-a extins puternic în anii ’90, iar măsurile politice liberale din anii ’80 au fost întrerupte şi înlocuite prin măsuri opuse.

Politica de dezvoltare în această perioadă s-a bazat pe stimularea investiţiilor străine şi a exporturilor. Obsesia atragerii capitalului străin s-a manifestat adesea în defavoarea populaţiilor locale, în principal a celor din zonele rurale, care erau dislocate fără niciun fel de compensaţie pentru a face loc instalării noilor corporaţii. Nici politica de susţinere a exporturilor cu orice preţ nu a contribuit la dezvoltarea consumului local, iar progresul înregistrat în lupta împotriva sărăciei a slăbit în intensitate. Aceste politici au asigurat totuşi menţinerea dinamicii creşterii economice, fiind benefice mai degrabă consumatorilor din ţările dezvoltate, care s-au bucurat de o reducere a preţurilor ca urmare a concurenţei chineze.

Reîntoarcerea către reforme s-a făcut treptat, începând cu anii 2000, care au fost marcaţi de aderarea Chinei la Organizaţia Mondială a Comerţului şi de privatizarea treptată a unor importante companii de stat în sectoare rezervate mult timp monopolului statului (sectorul bancar, petrolier, telecomunicaţii).

China capitalistă versus China comunistă

O analiză a realităţii chineze ne pune de fapt în faţa a două Chine: China predominant rurală, antreprenorială, caracterizată de un capitalism mai pur chiar decât în multe ţări europene, şi China oligarhică şi coruptă a marilor oraşe. Capitalismul chinez este, de fapt, un echilibru între cele două. China are o economie de succes nu datorită, ci în ciuda modelului său caracterizat de un partid unic şi un rol important al statului în economie.

Marii susţinători ai „consensului de la Beijing” sunt probabil mai degrabă fascinaţi de un sistem dictatorial, în care interesele proprii sunt mai uşor de apărat, decât de modelul economic în sine. Şi le este drag mai ales faptul că modelul chinez este caracterizat de lipsa condiţionalităţilor ideologice (democraţie, drepturi civice, drepturile omului) şi asortat cu o politică de neingerinţă în afacerile lor.

The Economist8 sublinia în luna mai că, în ciuda dezbaterii aprinse pe care aşa-zisul „model chinez” a declanşat-o, oamenii de ştiinţă şi responsabilii politici din China sunt divizaţi cu privire la existenţa acestuia, iar cei care cred în existenţa acestui model nu au o viziune clară cu privire la caracteristicile sale şi nici nu ştiu dacă este înţelept să vorbească despre el. Însuşi Partidul Comunist chinez este extrem de rezervat în a pretinde existenţa unui model de dezvoltare pe care alte ţări l-ar putea copia.

Între cele două Chine, viitorul va desemna învingătorul. Între timp, naşterea unui veritabil model alternativ de creştere economică încă se lasă aşteptată.


1 Joshua Cooper Ramo, „The Beijing Consensus", Foreign Policy, http://fpc.org.uk, mai 2004
2 Yasheng Huang, Capitalism with Chinese Characteristics, Cambridge University Press, 2008
3 Întreprinderi mici şi mijlocii, întemeiate de grupuri de antreprenori pentru a diversifica activitatea în zonele rurale.
4 Banca Mondială, From poor areas to poor people: China's evolving poverty reduction agenda, http://siteresources.worldbank.org, 2009
5 Naţiunile Unite, The Millenium Development Goals Report, www.un.org/millenniumgoals/pdf, 2010
6 Banca Mondială, From poor areas to poor people: China's evolving poverty reduction agenda, http://siteresources.worldbank.org, 2009
7 Naţiunile Unite, The Millenium Development Goals Report, www.un.org/millenniumgoals/pdf, 2010
8 „The China model: The Beijing consensus is to keep quiet", The Economist, 6 mai 2010