1 decembrie – Secretul unităţii constă în diversitate

202

România este în sărbătoare. Momentul Marii Uniri a demonstrat că diversitatea etnică și religioasă a concretizat proiectul României Mari, însă, de-a lungul timpului, de prea multe ori unitatea a fost echivalată cu uniformizarea.

Alegerile prezidenţiale de anul acesta au relevat un aspect greu asimilabil în contextul sărbătorii naţionale. Constatăm că trăim în două Românii. Una de stânga, alta de dreapta. Una rurală, alta urbană. Una balcanică, alta occidentală. Surpriza acestei segmentări apare pe fondul unui mit al unităţii care a fost conturat de-a lungul multor decenii și care și-a atins apogeul în perioada comunistă. Ideea că românii au trăit în spaţiul carpatic sub emblema unui vis milenar, cel al unităţii, s-a perpetuat în conștiinţa colectivă a poporului român cu efecte care sunt resimţite și în prezent.

Suntem uniţi, deci trebuie să fim la fel?

Începând cu Mihai Viteazul, unitatea a devenit axa directoare a discursului istoric, cu accente patriotarde. Nu întâmplător, Mihai Viteazul a fost asimilat de propaganda comunistă ca personalitatea care valoriza puternic ideea de unitate. Programul de partid își găsise artizanul.

Voievodul muntean a devenit fără voia sa instrumentul necesar pentru conturarea unei societăţi uniformizate, cu oameni gândind, simţind și rugându-se la fel, strâns uniţi în jurul unui conducător providenţial. Aceasta a fost miza principală a unei construcţii istorice artificiale care insista pe unitate ca unicul deziderat românesc.

Căderea comunismului nu a generat și modificări substanţiale la nivelul unei mentalităţi deja conturate după tipicul gândirii socialiste. Partidele politice continuă să sancţioneze delictul de opinie. Unitatea politică nu tolerează diversitatea internă.

De altfel, nici spaţiul religios nu arată că s-ar fi desprins prea mult de trecut. De fapt, bazele unei unităţi uniformizatoare au fost puse din perioada interbelică, prin vocea unor personalităţi publice precum Nichifor Crainic sau Nae Ionescu, pentru care unitatea politică se confunda cu cea religioasă. Un român adevărat nu putea fi decât ortodox. Poate fi explicabil atunci de ce pentru unii trecutul trebuie să aibă continuitate.

Recent a apărut o iniţiativă online prin care i se solicită proaspătului președinte ales al României schimbarea numelui, dar și a religiei. Cu un secol în urmă, Ferdinand Întregitorul recursese la un gest similar (regele catolic, regina anglicană, copiii botezaţi ortodocși) pentru a respecta prevederile constituţionale. Gestul său de românism l-a costat: a fost excomunicat de papă, fapt care l-a afectat emoţional până la moarte.

Surpriza de la 1918

Ceea ce se ignoră adeseori în discursurile politicienilor care fac apel la unitate este că marea realizare naţională a anului 1918 a fost chiar diversitatea etnică și religioasă. Ardelenii care au declanșat mișcarea naţională nu au fost, în calitatea lor de greco-catolici, doar „buni români”. Iar minorităţile din Bucovina (etnice și religioase) care au susţinut unirea cu România cum ar trebui etichetate?

Cel care a citit la Alba-Iulia rezoluţia unirii Transilvaniei cu ţara-mamă a fost episcopul greco-catolic Iuliu Hossu. Tot el a făcut parte din delegaţia celor 4 ardeleni (dintre care Vaida-Voievod, viitor prim-ministru, a fost tot greco-catolic) care i-au dus regelui Ferdinand proclamaţia unirii, la București.

De fapt, generaţia unirii a militat pentru dreptul de a contesta uniformitatea. Pentru aceasta, diversitatea etnică și religioasă constituia elementul de progres al unui stat. În lipsa diversităţii, unitatea se transforma într-un fiasco. De aceea, artizanii de la Alba Iulia au inclus în Rezoluţia Unirii, ca o obligaţie pentru noul stat român, asigurarea drepturilor egale pentru toţi cetăţenii, indiferent de etnie și religie. Pentru vechiul Regat al României, aceasta era o noutate, dar și o provocare. Ardelenii au optat pentru varianta unei uniri condiţionate cu România. Nu aveau nici cea mai mică intenţie ca diversitatea să se prăbușească sub tăvălugul uniformizator al unităţii politico-religioase.

Unii sunt mai egali decât alţii

Anii au trecut, iar evenimentele de pe scena românească sugerează că lecţiile trecutului sunt însușite cu dificultate. Anul trecut, cu ocazia disputelor legate de includerea în Constituţie a rolului pe care BOR l-ar fi deţinut „în constituirea şi modernizarea statului român”, s-a creat impresia că celelalte culte religioase au avut un rol minimal. Patriarhia a dat un comunicat prin care menţiona rolul fundamental al bisericii în unirea de la 1918, drept pentru care „Biserica Ortodoxă Română este Biserica neamului românesc”.

Implicarea ortodoxiei în anumite evenimente politice cu caracter major nu poate fi contestată. Dar nu a fost singura. Logica unei contribuţii unice la realizarea statului este nu numai în afara unor realităţi istorice, ci şi anulează tocmai ceea ce a conferit substanţă și culoare României: diversitatea.

Diferenţele nu au fost întotdeauna un criteriu de apreciere în spaţiul românesc. Un caz special îl constituie evreii. Participanţi activi pe front, la marile evenimente ale României moderne (independenţa, Primul Război Mondial), evreii și-au vărsat sângele în beneficiul statului care îi găzduia. Sute dintre ei au primit decoraţii, pentru ca, mai târziu, să fie deportaţi. Diversitatea se plătește din greu.

Armonia diversităţii

Unitatea atât de mult clamată de unii poate ucide identitatea personală. Este ceea ce semnala și H.-R. Patapievici în cartea Politice, când se dezicea de tendinţele uniformizatoare românești: „Orice om este un minoritar. Eu nu pot forma majoritate cu nimeni, pentru că sunt irepetabil, unic, de neînlocuit. Altfel spus, sunt creaţia unui Dumnezeu care nu face «mase», ci numai individualităţi.”

Conceptul lansat de publicistul român are rezonanţe filosofice, însă efectele sunt cotidiene. Oamenii care se simt cuprinși de fiorul unanimităţii devin majoritari doar cu preţul pierderii identităţii lor esenţiale. Individualitatea este un bun divin care, în numele unităţii, riscă să se topească în majoritate.

Este elementul fundamental care riscă să scape unei Românii îmbrăcate în haine de sărbătoare. La fel de important precum sărbătoarea este și reflecţia. Iar aceasta ar trebui să determine aprecieri cu privire la rolul pe care toţi, inclusiv minorităţile, l-au jucat pentru îmbogăţirea patrimoniului cultural și spiritual al naţiei române. Altfel, Ziua Naţională va trece risipind inutil prin mulţime valorile esenţiale pentru care o generaţie s-a luptat.