Și președinţii îngenunchează

125

Când cer votul electoratului, pentru a accede la putere, liderii dovedesc o dispoziţie nebănuită spre ascultare și supunere. Când primesc și împart puterea, cuvintele lor sunt literă de lege și, prin deciziile luate, influenţează naţiuni întregi. Este resortul rugăciunii sau al credinţei, în viaţa unui președinte, semnul puterii sau al slăbiciunii lui?

În data de 28 iulie a.c., Rusia a sărbătorit pentru prima oară, prin recunoaştere oficială, evenimentul din anul 988 d.Ch., când convertirea conducătorului Vladimir a dus la creştinarea întregii ţări. Nu e un secret că Vladimir, ca şi Constantin cel Mare, s-a aplecat în apa botezului creştin din raţiuni politice. Premierul Putin, prezent la aniversarea organizată în cea mai veche catedrală a Rusiei, a declarat că adoptarea creştinismului de către conducător şi popor a dus Rusia mai aproape de Europa. „Acesta a fost un eveniment de o importanţă colosală. Rusia a făcut o alegere istorică.”

Convertirea sau aderarea împăratului la o ideologie religioasă, fie e vorba de creştinism, păgânism sau ateism, a dus deseori în istorie la schimbarea orientării religioase a întregii sale naţiuni. Actualitatea demonstrează că modelul nu mai funcţionează, nici dinspre politicieni spre popor, nici invers.

Religia președintelui și religia poporului, azi

Preşedintele american Barack Obama s-a declarat credincios creștin şi merge la biserică. Totuşi, conform unui sondaj, unu din cinci americani îl consideră musulman, mai ales din pricina ultimelor luări de poziţie în ceea ce privește drepturile la închinare ale musulmanilor.

Discursurile preşedintelui iranian la ONU încep şi se termină cu invocări ale Divinităţii. Cu toate acestea, lumea civilizată acuză Iranul şi pe preşedintele său de grave încălcări ale drepturilor omului, lucruri care anulează sau pun sub semnul întrebării relaţia liderului cu Dumnezeu.

Un fenomen care a atras atenţia anul acesta a fost situaţia ţărilor majoritar catolice (Spania, Portugalia, Argentina, Mexic) în care aleşii neamului au adoptat sau confirmat legislaţia pro-homosexualitate. Şi biserica, şi politicienii pretind că reprezintă populaţia.

În Islanda, prim-ministrul Johanna Sigurdardottir, este adeptă a religiei statului, evanghelic-luterană. A fost însă primul şef de guvern care s-a declarat lesbiană şi care s-a căsătorit oficial cu o femeie.

În Australia, Julia Gillard, prim-ministru, s-a declarat atee, fără interes şi fără amestec în treburile bisericii. A câștigat alegerile în ciuda faptului că predecesorul ei fusese protestant, iar contracandidatul era catolic.

Un alt ateu, Kim Jong-Il, liderul Coreei de Nord, a vizitat în luna septembrie a.c., pentru cinci minute, o biserică catolică în cadrul vizitei în China. A făcut-o însă în memoria tatălui său, care a trecut pe acolo în timpul războiului cu Japonia.

Este evidentă prăpastia dintre religia conducătorilor şi religia celor conduşi de ei. Ca şi între cuvintele liderilor şi faptele lor. La aceeaşi depărtare se află declaraţia de credinţă a unei naţiuni şi practicile efective din popor. În aceste condiţii, credinţa proprie a unui președinte nu mai rezonează automat cu cea a poporului său. Ea devine mai degrabă o dimensiune discretă a vieţii lui private sau, cel mult, este expusă doar atât cât să nu creeze probleme.

Credinţă discretă sau secretă?

Când l-a numit pe Gromyko1 în funcţia de ambasador sovietic în SUA, Stalin i-a spus să meargă la biserică în fiecare duminică. Era sfatul unui dictator sovietic, un ateu convins. De fapt, Stalin i-a atras atenţia lui Gromyko că, ascultându-i pe predicatorii americani, va putea înţelege mai bine gândirea şi sistemul de valori americane. Nu avea cum să ştie că, în Rusia mileniului al III-lea, chiar preşedintele şi primul-ministru vor sta unul lângă altul în catedrale, ascultând predicile patriarhului moscovit.

În anul 2007, publicaţia Time îl numea pe Vladimir Putin „omul anului”. Interviul de final de an2 nu a ocolit chestiunile religioase. Putin a declarat că a citit Biblia, că o are cu el în avion şi citeşte adesea din ea. Întrebat cum şi-ar caracteriza credinţa, Putin a afirmat că „este convingerea mea profundă că valorile morale fără de care omenirea nu ar putea supravieţui nu pot fi altele decât valorile religioase.” Întrebat în amănunt cu privire la caracteristicile credinţei sale în Dumnezeu, el a afirmat: „Sunt lucruri pe care le cred şi care, din poziţia pe care o am, cel puţin, nu pot fi împărtăşite cu publicul larg, pentru că ar părea reclamă de sine sau striptease politic.”

Cu totul diferit de alţi predecesori ai săi, Medvedev şi-a declarat public credinţa. A fost botezat în Biserica Ortodoxă Rusă la vârsta de 23 de ani. Întrebat de ce a ales religia din moment ce a fost crescut într-o naţiune seculară, Medvedev a replicat că i-a „simţit nevoia”.„De ce merg oamenii la biserică? Pentru că simt o nevoie, în special dacă au ochii deschişi. La 23 de ani am simţit că aveam nevoie de asta. Cred că mi-a prins bine, pentru că după aceea viaţa mea s-a schimbat”, a susţinut preşedintele. În ceea ce priveşte etalarea publică, Medvedev a continuat: „Nu vorbeşti în gura mare despre aşa ceva, pentru că sentimentele religioase sunt undeva înăuntrul tău. Dacă cineva face caz de ele, nu e un om tocmai onest. E ca şi cum ţi-ai face singur reclamă. Cred totuşi că religia este importantă pentru fiecare persoană.”3

Fiind ţara în care 90% dintre locuitori cred în(tr-o) Divinitate, Statele Unite reprezintă un caz aparte. În cartea Dumnezeu la Casa Albă – o istorie, Robert Balmer îi descoperă cititorului modul în care America a reuşit, pe parcursul a 40 de ani, să schimbe complet registrul. În anii ’60, candidatul la preşedinţie Kennedy (catolic) le cerea alegătorilor să pună în paranteză, ca absolut opţională, religia candidatului. Pentru o Americă majoritar protestantă, în acei ani catolicismul era perceput la fel de periculos ca ateismul sau comunismul, iar un preşedinte catolic însemna un infiltrat şi o marionetă a Vaticanului. După un deceniu, Jimmy Carter, despre care puţini ştiu că a activat şi ca misionar creştin şi agent de vânzare de cărţi creştine (colportor), a devenit primul preşedinte care s-a declarat „născut din nou”4. Fusese convertit în urma unei predici cu titlul „Dacă ai fi arestat sub acuzaţia că eşti creştin, s-ar găsi suficiente dovezi în sensul acesta?”. Apogeul anilor 2000 a fost dat de preşedintele Bush Jr., bineînţeles „născut din nou”, care le-a confirmat celor ce tânjeau după acest aviz, că Iisus Christos este filosoful său preferat.

La instalarea actualului preşedinte, Barack Obama, un pastor evanghelic a făcut rugăciunea de începere a ceremoniilor, un pastor metodist a rostit rugăciunea de binecuvântare, iar discursul preşedintelui a conţinut o serie de referinţe biblice. Practic, religia a fost la ea acasă.

Religia a fost o armă nedisimulată şi foarte importantă a preşedinţilor americani în dialogul cu publicul alegător5. Simţind că poate fi uşor folosită ca o momeală pentru public, ziariştii seculari sau creştini au fost de-a lungul timpului foarte reticenţi faţă de declaraţiile pe teme spirituale ale candidaţilor. După ce atât Al Gore, cât şi Bush Jr. au declarat că sunt „născuţi din nou”, Maureen Dowd, de la New York Times, a afirmat în cadrul emisiunii 60 Minutes că „atunci când iei ceva personal şi faci paradă pentru un câştig politic, eşti vinovat fie de cinism, fie de exhibiţionism.” Cu acelaşi simţ, presa a exploatat orice gafă a preşedinţilor, de la citarea eronată a Bibliei la abaterile de la morala creştină, în viaţa personală sau în activitatea publică. Totuşi, mărturiile publice personale sau ale apropiaţilor lor ne descoperă preşedinţi americani cărora rugăciunea nu le era nici necunoscută şi nici neplăcută, ci un ajutor unic în momentele când primul om al statului se simţea depăşit de situaţie.

„God bless America” – Dumnezeu, America şi preşedinţii ei

„Cred că preşedintele Kennedy va fi omul pentru care se vor înălţa cele mai multe rugăciuni din lume.” (Billy Graham)

„Am suferit o pierdere [moartea lui Kennedy] ce nu poate fi măsurată. Voi face tot ceea ce îmi va sta în putinţă. Vă cer ajutorul – şi lui Dumnezeu.” (Lyndon B. Johnson)

„Întotdeauna am simţit o apropiere de Dumnezeu şi m-am îndreptat spre o fiinţă superioară pentru călăuzire şi sprijin.” (Gerald Ford)

„Mi-am stabilit o relaţie mult mai intimă cu Christos. Iar de atunci, pot spune că am avut o nouă viaţă.” (Jimmy Carter)

„Am primit multe de la mama, dar nimic atât de important precum cunoaşterea fericirii şi a mângâierii câştigate prin dialogul cu Domnul.” „Putem începe cruciada noastră [campania prezidenţială], unindu-ne într-un moment de rugăciune în taină?” (Ronald Reagan)

„Pe lumea asta, nu am găsit o pace mai mare decât cea care vine prin rugăciune şi nicio altă relaţionare mai bună decât aceea de a te uni în rugăciune cu alţii. Nu voi încerca să-mi îndeplinesc responsabilităţile pe care le am acum fără rugăciune şi fără o credinţă puternică în Dumnezeu.” (George Bush)

„Nu cred că mi-aş putea face slujba de preşedinte, şi cu atât mai puţin să mă dezvolt ca persoană, în absenţa credinţei mele în Dumnezeu şi a încercării de a învăţa mai mult cu privire la ce înseamnă credinţa şi cum poate creşte. Ea oferă mângâiere şi sprijin în faţa tuturor acestor probleme pe care nu sunt suficient de deştept să le rezolv singur.” (Bill Clinton)

„Când îţi predai inima şi viaţa lui Christos, când îl accepţi pe Christos ca Mântuitor, ţi se schimbă inima. Şi asta s-a întâmplat cu mine. Ar fi trebuit ca acum să fiu într-un bar din Texas, nu în Biroul Oval. Este un singur motiv pentru care sunt în Biroul Oval, şi nu într-un bar. Am descoperit credinţa. L-am descoperit pe Dumnezeu. Sunt aici datorită puterii rugăciunii.” (George W. Bush)

„Doamne, apără-mi familia şi pe mine. Iartă-mi păcatele şi ajută-mă să rezist în faţa mândriei şi a deznădejdii. Dă-mi înţelepciunea de a face ce e drept şi corect. Fă-mă un instrument al voinţei Tale.” (Barack Obama, rugăciune reprodusă de publicaţia israeliană Maariv, dintr-un bileţel inserat în timpul campaniei electorale de senatorul Obama în zidul Templului, de la Ierusalim)

„Dumnezeu este român.”[6] Dar preşedintele este credincios?

Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu au fost atei. După Revoluţie, acuzat de multe ori că și el este ateu, Iliescu a răspuns public, în 2001: „Nu am fost niciodată ateu. Prin ateu se înţelege un militant împotriva religiei. Eu nu am pledat împotriva religiei niciodată.”7 Recent însă, într-un interviu, Ion Iliescu a reafirmat, la 80 de ani: „Nu cred în Dumnezeu, eu cred în forţa omului.”8

Întrebarea „Credeţi în Dumnezeu, domnule Iliescu?” a fost un punct forte al disputei electorale din 1996, între Emil Constantinescu şi Ion Iliescu. BBC6 a subliniat că acel moment a fost unul în care „asumarea credinţei a devenit într-un fel obligatorie pe piaţa politică [românească].”

Autodenunţat ca fost comunist, în disputa electorală pentru prezidenţiale cu Adrian Năstase, actualul preşedinte, Traian Băsescu, nu face caz de religie. Însă a fost şi este o prezenţă obişnuită la diverse evenimente religioase, de la mănăstirile din nordul Moldovei până în sud, la Muntele Athos.

În România, religia conducătorilor ei este asemănătoare celei a conducătorilor din Rusia, un amestec între prezenţa nedisimulată la biserică şi aspectul privat al credinţei. Practic, nu există alegeri electorale în care politicienii să nu calce pragul bisericilor, nu sunt sfinţiri de biserici fără prezenţa politicienilor. În acelaşi timp, România nu pare a se duce curând după un candidat ateu sau, dimpotrivă, după unul care se crede alesul lui Dumnezeu. Şi nici nu se amăgeşte că un jurământ pe Biblie al candidatului ar garanta pocăinţa acestuia sau imunitatea sa la corupţie.

Se vorbește cumva pe aceste plaiuri de Dumnezeu, fără Dumnezeu sau fără religie? Aşa pare, după o lectură a blogului principelui Radu Duda, în care explică dictonul casei regale, Nihil Sine Deo: „«Nimic fără Dumnezeu» nu înseamnă «niciun pas al zilei fără rugăciuni». Nimic fără Dumnezeu înseamnă spirit de răspundere, loialitate, credinţa în bine, omenie, viziune, respect faţă de lege şi faţă de semeni.”10 Fără îndoială că discursul acesta ar putea fi preluat de orice ateu cumsecade.

Cine şi în faţa cui îngenunchează?

La naşterea lui Iisus, regele Irod cel Mare le-a spus magilor veniţi din Răsărit în căutarea Pruncului: „Când Îl veţi găsi, daţi-mi şi mie de ştire, ca să vin şi eu să mă închin Lui.” Cu josnică viclenie şi într-o pervertire a ideii de închinare, liderul se prefăcea că adoptă religia poporului său, că dă un exemplu de închinare înaintea lui Dumnezeu. Îngenuncheaţi la Betleem au ajuns părinţii copiilor ucişi de soldaţii împăratului care voia să-şi înlăture potenţialul rival.

La moartea lui Iisus, Pilat şi celălalt Irod s-au văzut puşi în faţa lui Iisus Christos, împăratul despre care credeau că le ameninţă propriile tronuri. L-au îngenuncheat ei, când soldaţii i-au dat lui Iisus o haină de împărat şi s-au închinat în batjocură înaintea Lui.

În schimb, Apocalipsa biblică vorbeşte despre o zi în care toţi conducătorii pământului vor sta în faţa lui Iisus Christos care va veni pe norii cerului. „S-a făcut un mare cutremur de pământ. Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele, şi stelele au căzut din cer pe pământ, cum cad smochinele verzi din pom, când este scuturat de un vânt puternic. Cerul s-a strâns ca o carte de piele pe care o faci sul. Şi toţi munţii şi toate ostroavele s-au mutat din locurile lor. Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: «Cădeţi peste noi, şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare?»” (Apocalipsa 6:12-17)

Scena nu este una incredibilă, nici una fantastică, rod al imaginaţiei vizionarului Ioan. Fiind un text biblic, frazele citate au aceeași autoritate ca și cuvintele „să nu ucizi” sau „să nu ai alţi dumnezei”. Ca atare, pentru cercetătorii Bibliei problema nu se pune dacă, ci când va avea loc acest eveniment. Întrebarea împăraţilor lumii, „cine poate sta în picioare?”, dovedeşte cel puţin două lucruri. În primul rând, în faţa slavei lui Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu, nu poţi sta, ca om – chiar dacă ai fi preşedinte -, decât în genunchi. În al doilea rând, la acel moment al venirii Lui, pentru mai-marii lumii, alternativa îngenuncherii în faţa lui Dumnezeu îşi va fi pierdut orice valabilitate.

Fără îndoială, și preşedinţii îngenunchează, mai devreme sau mai târziu – fie ei ruşi sau americani, creştini sau musulmani, atei sau liber-cugetători. Unii o fac în rugăciune, în faţa lui Dumnezeu, alţii, neputincioşi și „fără niciun dumnezeu”, în faţa falimentului11. Biblia vorbeşte deschis despre doi lideri ai lumii antice care dau spectrul relaţiei unui conducător suprem cu Dumnezeu, sursa puterii sau slăbiciunii lui. Faraonul Egiptului din vremea exodului poporului Israel a spus răspicat: „Nu-L cunosc pe Dumnezeu.” Calamităţile venite asupra ţării, o superputere a vremii, au subliniat încăpăţânarea și incapacitatea liderului (vezi Exodul cap. 7-14). Alta a fost situaţia lui Nabucodonosor al II-lea, monarhul Babilonului, ce stăpânea lumea întreagă. După ce şi-a pierdut minţile în idolatria închinării la sine, după ce a îngenuncheat între animale, împăratul şi-a venit în fire (vezi Daniel cap. 4). Iar ca urmare, cu adevărat „născut din nou”, a mărturisit şi a promovat credinţa lui în „Dumnezeul cerurilor”.


1 Anatoly Dobrynin, In Confidence: Moscow's Ambassador to America's Six Cold War Presidents, 1962-1986 , New York, RandomHouse, 1995, p. 22

2 Person of the Year 2007, www.time.com

3 Preşedintele Rusiei Dmitri Medvedev despre credinţa creştină, atracţia după muzica rock occidentală şi ascensiunea sa la putere, www.urbanchristiannews.com, 14 aprilie 2010

4 Expresie clasică în creştinismul evanghelic prin care este desemnat un om convertit, pocăit (vezi Ev. după Ioan cap. 3)

5 După cum afirmă autorii David Domke şi Kevin Coe în cartea Strategia divină - Cum a devenit religia o armă politică în America

6 „Dumnezeu este român sau, dacă nu e, sunt împotriva Lui" (Petre Ţuţea)

7 www.presidency.ro

8 Ion Iliescu: „Iisus a fost un rebel", www.kamikazeonline.ro, 4 iunie 2010

9 Roxana Lăzărescu, „Religia ca instrument de propagandă politică", www.bbc.co.uk, 24 decembrie 2007

10 „Prezentul se separă de viitor nu prin ruptură, ci prin construcţie", www.princeradublog.ro, 23 ianuarie 2009

11 Hitler a fost găsit împușcat în cap. „Nu mai știu dacă stătea pe canapeaua sau pe fotoliul de lângă masă, tot ceea ce știu sigur e că avea capul plecat pe masa din faţa lui", Rochus Misch, martor ocular, ultimul supravieţuitor dintre cei care au fost în buncărul lui Hitler. „I was in Hitler's suicide bunker", BBC, www.bbc.co.uk, 3 septembrie 2009