Înainte de 11 februarie 2013 se putea afirma, fără prea mari mustrări de conștiinţă, că Benedict al XVI-lea a fost un papă cu prea puţină iniţiativă, care a lăsat nerezolvate marile probleme care au zguduit Vaticanul în ultimii ani, de la scandalurile de corupţie și până la cazurile de abuzuri sexuale.

Însă pe 11 februarie, papa Benedict a dat dovadă de iniţiativă mai mult decât în toţi cei opt ani de pontificat la un loc și a luat o decizie care a uimit și șocat atât Biserica Catolică, cât și lumea întreagă. Pentru prima dată în ultimii șase sute de ani, un papă își dădea demisia.

La început, această iniţiativă a semănat dezamăgire în inimile credincioșilor, care au văzut în asta slăbiciune și capitulare în faţa problemelor care măcinau din temelii Vaticanul și pe care numai autoritatea supremă a Bisericii ar fi putut să le rezolve. Benedict a declarat că principalul motiv al demisiei sale este slăbiciunea fizică, care, la 86 de ani, nu i-ar mai fi permis să se achite de îndatoriri într-o manieră adecvată, deși un papă este ales în funcţie pe viaţă. Nici acum nu se știe cum ar trebui interpretată corect demisia papei. Să fie o dovadă a presiunilor interne de la Vatican, să fie rezultatul unor conspiraţii sau să fie, pur și simplu, o demisie de onoare? Cert este că demisia sa a lăsat lumea în derută, preocupată mai mult ca niciodată de viitor.

La aproape un an de la acest eveniment, lumea pare să aibă o atitudine mai binevoitoare faţă de acest gest, în mare parte datorită faptului că Benedict al XVI-lea a deschis calea către un viitor care, pentru moment, pare mai luminos în ochii majorităţii. Odată cu demisia Papei Benedict și cu alegerea Papei Francisc, un nou vânt a început să bată dinspre Vatican. Un vânt ce a semănat speranţă și încredere în inimile credincioșilor catolici, care, conform unor informaţii recente, încep să se întoarcă în biserici și să îndrăznească să spere mai mult ca înainte că Vaticanul își poate găsi vindecarea în mâinile „doctorului săracilor“.