27 ianuarie 1945 putea fi o zi oarecare, dar a intrat în istorie. A fost ziua în care bucuria și dramatismul s-au împletit în culori greu de descris. Eliberare, dar și oroare, în egală măsură. De atunci au trecut 7 decenii, iar omenirea continuă să rămână mută în faţa aceleiași întrebări chinuitoare: Cum a fost posibil?

Auschwitzul rămâne emblema răului absolut. O adevărată uzină a morţii, o fabrică în care dezumanizarea a atins cote imposibil de imaginat, o creaţie a unor minţi de neînţeles, lagărul de pe teritoriul Poloniei continuă să impresioneze vizitatorii și să creeze mediul pentru reflecţii profunde despre bine și rău, despre viaţă și moarte.

La 7 decenii de la eliberarea lagărului, ceremonii impresionante au fost pregătite. La eveniment participă demnitari din Europa și din Israel. Televiziunile alocă spaţiu generos pentru a transmite informaţii live, iar 300 de supravieţuitori accentuează miza evenimentului. Supravieţuirea lor este o dovadă că răul nu este invincibil, iar poveștile lor nu doar mărturisesc, ci și acuză.

Europa, în faţa unei istorii neînsușite suficient

Acuzaţiile sunt în dublu sens. Trecutul, dar și prezentul, sunt reevaluate. În primul rând, multe dintre ţările care comemorează în aceste zile ar trebui să își recunoască partea de vinovăţie. Este ceea ce semnala și Elie Wiesel  (laureat Nobel și supravieţuitor al lagărului morţii) atunci când se întreba retoric: „De ce au fost lăsate trenurile să meargă netulburate spre Polonia? De ce nu au fost bombardate liniile de cale ferată care duceau spre Birkenau?” Deși le-a pus această întrebare unor președinţi americani și unor ofiţeri superiori sovietici, tot el este nevoit să caute un răspuns: „Faptul că niciun avion militar n-a încercat să distrugă căile ferate din jurul Auschwitzului rămâne pentru mine o enigmă scandaloasă. Întârzierea unui convoi timp de o noapte sau numai de câteva ore ar fi prelungit viaţa a câţi copii? Dar lumii libere nu-i păsa dacă evreii trăiesc sau mor, dacă dispar astăzi sau mâine.”

Nici prezentul nu arată mai bine. Momentul comemorării vine pe un fond care are tot mai multe conexiuni cu secvenţe care au premers lansarea „soluţiei finale”. Propagarea mișcărilor extremiste chiar în interiorul Uniunii Europene, creșterea neîncrederii faţă de democraţie, accentuarea stării de panică generată de imigranţi, succesul repurtat de grupări politice care apelează la un discurs naţionalist-populist sunt motive reale de îngrijorare. În plus, antisemitismul nu dă semne că ar fi dispărut. Din contră, discursul antisemit continuă să aibă susţinători și să le creeze dificultăţi decidenţilor politici. În faţa acestor situaţii, trecute și prezente, și a unei istorii neînsușite, cum se poate explica parcursul unei societăţi care este departe de pacea și de fericirea universală clamate în discursurile politice?

Răul, partener fidel fiinţei umane

Historia magistra vitae est sună un dicton latin, pe care lumea civilizată se străduiește să îl contrazică. Anii ce au urmat Holocaustului au fost caracterizaţi de alte forme de genocid. Cambodgia, Rwanda, fosta Iugoslavie au căzut victime. Astăzi, masacrele organizaţiilor teroriste din Siria sau din Nigeria sunt argumente concrete cu privire la incapacitatea omului de însușire a lecţiilor istoriei. Actorii diferă, dar de prea multe ori scenariul rămâne același. „Este uşor să spui că așa ceva nu se va mai întâmplă niciodată, dar este mult mai greu să şi acţionezi în acest sens”, a comentat cu ani în urmă Kofi Annan, din poziţia de secretar general al ONU.

Răul este intrinsec naturii umane. Filosofi, sociologi, psihologi s-au străduit timp de secole să construiască o perspectivă optimistă despre fiinţa umană. Auschwitzul însă rămâne ca o oglindă în care omenirea își reflectă propriul vid. Cel care dorește să atribuie ororile Holocaustului lui Adolf Hitler și artei sale de seducţie „demonică” nu doar că disculpă alte milioane de participanţi activi sau spectatori pasivi, ci și simplifică istoria până la falsificarea acesteia, spune teologul Hans Kung.

Wiesel este convins că răul nu este o simplă absenţă a iubirii, așa cum în mod tradiţional se definea în concepţia occidentală. Răul este o realitate ontologică și poate marca preponderent fiinţa umană. Din acest punct de vedere, Wiesel este convins că aceia care au ucis evrei nu erau lipsiţi de trăsăturile iubirii, în condiţiile în care aveau relaţii armonioase în propriile familii. Însă, în egală măsură, îi urau cu patos pe evrei.

Din această realitate cruntă derivă și expresia „banalitatea răului”, analizată de Hanna Arendt, care rezonează și acum, deoarece predispoziţia spre agresivitate continuă să fie o trăsătură obișnuită a peisajului global. Iar aici nu vorbim doar de terorism, demenţă sau ignoranţă. Până și intelectualii au fost organizatori ai urii, spune Gabriel Liiceanu în cartea Despre ură. Cu ce diferă deportările din Transnistria sau punerea în funcţiune a „trenului morţii” de la Iași de ceea ce gestionau germanii în Polonia? Toate fanteziile care generau moarte aveau un numitor comun: ura. Ura de clasă, de rasă, de naţiune sau ura religioasă, separat sau împreună, au scos la suprafaţă ceea ce se afla în străfundurile fiinţei umane. Nu întâmplător, filosoful francez Andre Glucksmann concluziona în Discursul urii  că „imaginea omului este inseparabilă, de acum înainte, de o cameră de gazare”. Ura nu este un accident, nici eroare de parcurs. Este o sete fundamentală de a distruge, iar omul se străduiește să convieţuiască cu ea.

Partea luminoasă a întunericului

Totuși, din colţul întunecat al „fabricii morţii”, vin și speranţele. Acolo s-au înfiripat povești de dragoste și s-a exprimat iubirea dusă până la sacrificiu. Părinţi care au ales să moară împreună cu copiii, copii care și-au protejat părinţii, soţi care se încăpăţânau să trăiască pentru a-i revedea pe cei dragi sunt frânturi ale unei alte lumi, una pe care cunoscutul psihiatru Viktor Frankl a analizat-o în toată profunzimea sa. Nu există decât o opţiune: exprimarea iubirii depline care poate neutraliza răul absolut. „Dragostea este ultimul şi cel mai înalt ţel la care omul poate să aspire”, a scris psihiatrul austriac, el însuși un supravieţuitor al Auschwitzului.

La același lucru se referea și președintele Barak Obama cu ocazia comemorării Holocaustului din 2009, făcând trimitere la cei care și-au păstrat intactă umanitatea, intervenind pentru salvarea evreilor vânaţi de către autorităţi. În opinia lui, „niciunul nu s-a născut ca salvator sau ca ucigaş, acestea sunt alegerile pe care fiecare le facem în viaţă. Însă salvatorii ne învaţă că trebuie să avem curajul de a acorda atenţie acelei mici voci din interiorul nostru.” Iar aici nu este vorba doar de curaj, ci de ingredientul care îi permite umanităţii să rămână intactă pe o planetă tulburată de rău. Este iubirea care a umanizat dezumanizarea.