Religia este o scuză, nu un motiv pentru radicalizarea teroriștilor

571

O statistică publicată de serviciile secrete germane a relevat că nu mai puţin de 24 de rezidenţi minori ai Germaniei sunt înrolaţi și luptă pentru gruparea Statul Islamic. Mulţi se grăbesc să condamne islamismul ca promotor al violenţei, însă specialiștii spun că religia este mai degrabă „o scuză”.

Imaginea islamismului în lume a avut incontestabil de suferit în urma intensificării atacurilor teroriste. După lovitura primită la 11 septembrie 2001, reputaţia musulmanilor a devenit un monument al urii.

Mulţi au condamnat islamismul catalogându-l drept o religie inerent violentă, care instigă la manifestări criminale ale intoleranţei. Și, ascultându-i pe unii dintre reprezentanţii celui mai violent grup islamist care există la ora actuală, Statul Islamic, e foarte greu să înţelegi motivaţiile militanţilor fără să ţii cont de religie. Însă analiștii spun că religia joacă un rol periferic în mobilizarea urii.

Mersul lucrurilor

Un documentar de aproximativ 40 de minute, oferind acces în exclusivitate în cele mai intens controlate zone din proaspăt declaratul califat, reușește să îl transpună pe spectator pe frontul Statului Islamic.

Turul vizual beneficiază de ghizi din rândul elitei organizaţiei, oferind o perspectivă de o autenticitate tulburătoare asupra mentalităţii ultraradicalilor membri ai grupări teroriste.

Într-unul dintre interviuri, reporterul stă de vorbă cu ofiţerul de presă al organizaţiei, un bărbat tânăr, având probabil în jur de 30 de ani. Îl întreabă când și-a vizitat ultima dată familia și dacă soţia lui este împăcată cu ideea că el stă foarte puţin acasă. Islamistul îi spune că nici nu ar concepe ca el să se bucure de familia lui în timp ce cauza lui Allah și credincioșii Lui suferă. Omul sugerează că, în ierarhia sa de valori, responsabilitatea faţă de propria familie este pe o poziţie inferioară responsabilităţii faţă de Allah.

Câteva minute mai târziu, cunoaștem un predicator islamic itinerant. Acesta încearcă să transmită o ameninţare către americani, dar sfârșește plângând: „Prin voia lui Allah, Califatul a fost instaurat, iar noi vă vom invada, așa cum ne-aţi invadat și voi pe noi. Vă vom lua femeile cum ne luaţi și voi femeile și vă vom lăsa copiii orfani, cum ne lăsaţi și voi copiii orfani.” La finalul frazei, vocea i se îneacă și bărbatul începe să plângă înfundat. Își revine pentru a-și declara mulţumirea faţă de instaurarea califatului: „Vă jur pe Dumnezeu, fraţii mei, că trăim o bucurie pe care nu o putem descrie.”

Copiii sunt viitorul Statului Islamic

Același predicator îl învăţa mai devreme pe un copilaș, Abdullah, să prefere Statul Islamic în defavoarea Europei, fiindcă acolo locuiesc „necredincioşii” care „îi ucid pe musulmani”. Documentarul surprinde și alte instantanee ale educaţiei pe care o primesc acești copii. Adulţii din jur le modelează mânuţele astfel încât, atunci când sunt filmaţi, să își ţină degetul arătător îndreptat spre cer, un simbol răspândit printre militanţi.

Reporterul află apoi că, dacă au sub 14 ani, copiii pot fi înscriși într-o o tabără coranică, unde asimilează doctrina islamică. Dacă au peste 15 ani, pot fi trimiși direct în tabăra militară, asta deși mulţi dintre copii deja sunt familiarizaţi cu utilizarea armelor până la această vârstă.

Religia e doar o scuză

Statul Islamic nu acordă o atenţie deosebită doar copiilor din zonele arabe, ci încearcă să recruteze și peste graniţe. Tinerii din familiile imigranţilor sunt mai ușor de atins, fiindcă aceștia sunt deseori tulburaţi de diferenţele culturale și încearcă să își consolideze identitatea în spaţiul în care se găsesc. Analiști ai fenomenului, precum cercetătorul activist Jochen Müller, spun că militanţii salafiști împânzesc internetul cu mesaje simple și activatoare, care prind mai ales la tineri provenind din medii cu probleme.

„Tinerii care se radicalizează până la punctul la care devin înclinaţi spre violenţă și sunt dispuși să meargă la război provin deseori din medii familiale dificile. Ei sunt deseori crescuţi în case în care prezenţa tatălui nu s-a făcut simţită, au probleme sociale sau școlare, sunt șomeri sau lipsiţi de apreciere. Caută apartenenţa la un grup, caută o direcţie și răspunsuri clare.” Așa arată portretul tânărului radicalizat, în cuvintele lui Müller, citat de Deutsche Welle.

Răspunsurile clare și simple pe care le obţin prin intermediul internetului apar preferabile incertitudinii, deprimării și singurătăţii prin care trec acești tineri. Fără cineva care să îi ajute prin hăţișul frământărilor lor, ei se abandonează unei interpretări distructive a religiei.

„La unii tineri, observi că radicalizarea lor rapidă n-are nicio treabă cu religia lor. (…) Religia este doar o scuză care le dă posibilitatea să aibă ceva concret în spatele căruia să își dezlănţuie furia,” conchide Müller.

Însă cunoașterea adevăratei cauze a radicalizării permite și prevenirea ei. Analistul spune că, dacă acești tineri ar avea pe cineva aproape, care să le înţeleagă frământările și care să îi consilieze, lucrurile ar putea sta foarte diferit. E nevoie de „cineva care e chiar acolo, lângă ei, de cineva care poate lua legătura cu ei și să facă ceva. O soră, un profesor de sport, un imam.”