Înmormântările ecologice „oferă mai mult spaţiu învierii”

748

Pentru americanul John B. Johnson, înmormântarea este gestul final prin care cineva poate avea grijă de Pământ, dar și o împlinire a textului biblic: „Căci ţărână ești și în ţărână te vei întoarce."

„Vreau ca moartea mea să fie la fel de umilă așa cum a fost viaţa lui Iisus”, a declarat Johnson, un episcopalian din Washington. De fapt, Johnson nu vrea să aibă de a face cu lichidul de îmbălsămare, care conţine metanol, etanol și formaldehidă. Nici măcar sicriul comercializat nu va fi acceptat în cadrul înmormântării sale. O cutie din pin este suficientă, iar mașinile funerare vor fi înlocuite cu un dric care să nu genereze poluare, informează The Washington Post.

Pe unii, o astfel de opţiune îi amuză. Joe Sehee, fondatorul Green Burial Council, o organizaţie care activează în SUA, Canada și Australia, recunoaște că în jurul acestui gen de înmormântare au apărut multe percepţii negative și stereotipii. Persoanele care doresc să beneficieze de o înmormântare eco sunt considerate a fi bine educate, susţinătoare ale ecologiei, liberale și reticente la religia organizată. În realitate, susţine Sehee, aceste percepţii ignoră un mare grup de oameni care solicită înmormântări eco, în mare parte din cauza convingerilor lor religioase.

Este greu de afirmat cât de extins este fenomenul. Nu există statistici consistente în acest sens. Totuși numărul furnizorilor de servicii de înmormântare „verzi” este în creștere în SUA, iar numărul cimitirelor „ecologice” a ajuns, la nivel naţional, la aproape 30, conform Reuters.

Înmormântări eco motivate religios

Numărul catolicilor care solicită acest gen de înmormântare este în creștere. De exemplu, Dieceza de Albany a amenajat o pajiște plină de flori sălbatice și a binecuvântat-o ​​ca un loc de „odihnă verde”. Până în prezent, 35 de persoane au cumpărat locuri de înmormântare și aproximativ jumătate dintre acestea au fost utilizate.

Chiar dacă ritualurile rămân cele tradiţionale catolice, nu există îmbălsămare sau atunci când este folosită aceasta se face exclusiv cu produse chimice care nu afectează pământul. Sicriele sunt realizate din lemn netratat sau alte materiale naturale.

Așa cum este de așteptat, nu toată lumea este de acord cu această orientare. „Există cimitire catolice care nu vor accepta înmormântarea într-un giulgiu, chiar dacă Iisus a fost îngropat în acest fel”, a spus Sehee. Însă nu acesta este motivul fundamental care a generat aceste modificări ale practicii de înmormântare. În opinia lui Sehee, „există moarte, dar există și o înviere asociată acesteia. Și nu vedem nicio legătură între moarte și viaţă în modul în care este percepută înmormântarea tradiţională.” Altfel spus, „înmormântare verde” este o modalitate prin care familiile intenţionează să vorbească mai mult despre înviere decât despre durerea pierderii.

Moartea, un preambul al învierii

„Dacă bunicii au murit și veniţi în acest loc, totul e plin de viaţă”, a declarat Maureen McGuinness, managerul unui cimitir eco din New York. În spatele acestei declaraţii poate fi ghicită noua perspectivă cu privire la moarte.

Și mai concludent este cazul lui Gilbert Becker care a fost îngropat într-o cămașă și salopetă, adică hainele pe care obișnuia să le folosească la vânătoare, plimbări în natură sau pescuit împreună cu familia sa. După ce a murit în septembrie anul trecut, familia lui Christian a așezat trupul celui decedat într-un sicriu confecţionat dintr-un copac și a fost îngropat într-un cimitir în pădure. Soţia lui, Suzanne Becker, a explicat de ce au ales să facă așa. „Gilbert și cu mine me-am simţit mereu cel mai aproape de Dumnezeu atunci când am fost în munţi sau în pădure”, a spus ea. Nu este un „loc mai bun pentru odihnă”, a continuat ea , „până când bunul Dumnezeu ne va duce pe amândoi sus.”

Frica de moarte a învins speranţa învierii

Moartea, pe care majoritatea o considerăm a fi marea necunoscută sau nenorocirea cea mai gravă care s-ar putea abate asupra noastră, a fost numită de Freud „scopul vieţii”. Alţii nu au fost atât de fermi precum psihanalistul austriac. Incertitudinea cu privire la viaţa de după moarte a caracterizat societatea umană, fapt care a generat nenumărate spaime pe care istoria le confirmă. De exemplu, Jacques Le Goff, în cartea Nașterea Purgatoriului, afirmă că ideea unui spaţiu intermediar (între viaţa pământească și viaţa de după) este rezultatul faptului că oamenii „s-au temut mai mult de adâncimile pământului decât au năzuit la nesfârșitele înălţimi cerești”. Însăși rugăciunea pentru morţi și alte ritualuri asociate acesteia sunt, de fapt, rezultatul convingerii că poate fi „îndulcită situaţia unor oameni după moarte”. Conform Historia, sentimentul fricii asociat morţii a fost tot timpul omniprezent, fapt care explică păstrarea cu minuţiozitate a tuturor ritualurilor ce pot îmblânzi soarta celui decedat. Moartea și nu învierea au predominat în mentalul colectiv, sintetizează jurnaliștii Historia.

Nu doar spaţiul occidental s-a dezvoltat în spiritul acestei percepţii. Începând cu preotul Simion Florea Marian, considerat unul dintre cei mai importanţi folcloriști români, tot mai mulţi etnografi au încercat să explice multitudinea de superstiţii împletite cu convingeri religioase existente în mediul ortodox. Ele sunt extrem de prezente, conform analizei lui Florea Marian, mai ales cu ocazia înmormântării, pe care o numește un „moment de trecere”. În aceste condiţii, nu ar trebui să fie o surpriză faptul că „superstiţiile sunt foarte prezente, în special cele legate de înmormântare, fiindcă moartea este o necunoscută pentru oameni”, a susţinut Marcel Lutic, etnograf la Muzeul de Etnografie al Moldovei, citat de către ziarul Lumina.

Altfel spus, este mai multă angoasă și mai puţină speranţă. Moartea oferă prea puţin spaţiu învierii. Chiar dacă la nivel oficial biserica recunoaște realitatea învierii, în practică, concepţiile tradiţionale sunt tributare unei mentalităţi în care speranţa pare a fi anihilată de necunoscutul morţii. De aici și eforturile insistente al celor rămași în viaţă de a forţa destinul celui decedat. Drept urmare, se vorbește mult despre suflet şi prea puţin despre înviere.