Ar trebui oamenii de ştiinţă să ţină cont de miracole?

580

Premisele şi consecinţele faptului că oamenii de ştiinţă nu iau în calcul miracolele în demersurile lor ştiinţifice sunt discutate într-o analiză care vorbeşte despre limitele contemporane ale cunoaşterii.

Elaine Howard Ecklund și-a petrecut ultimii ani din cariera sa de sociolog studiind modul în care oamenii de știinţă și oamenii religioși se raportează la controversa religie vs știinţă, și a ajuns la câteva concluzii contraculturale.

Cele mai recente sunt publicate într-un studiu pe care l-a efectuat la Universitatea americană Rice, și în care a reușit să antreneze nu mai puţin de 10.000 de respondenţi americani, oameni de știinţă și protestanţi evanghelici. Cercetarea, intitulată „Înţelegerea religioasă a știinţei” (RUS), a fost prezentată în cadrul conferinţei anuale a Asociaţiei Americane pentru Avansarea Știinţei, care a avut loc în februarie, la Chicago.

Potrivit cercetării, prejudecăţile, nu natura argumentelor, ar fi cele care îi separă ideologic pe oamenii religioși de oamenii de știinţă. Și dacă membrii celor două tabere ar avea imagini mai realiste unii despre ceilalţi, colaborarea și completarea ar fi posibile, au mai susţinut respondenţii.

Aproape 60% dintre evanghelicii protestanţi și 38% dintre toţi respondenţii cred că „oamenii de știinţă ar trebui să ia în calcul miracolele, atunci când emit o teorie sau o explicaţie”.

N-a fost tot timpul atât de complicat

Recuperările surprinzătoare ale unor bolnavi cărora medicii nu le mai dădeau șanse sunt miracolele pe care oamenii de ştiinţă le întâlnesc poate cel mai frecvent. Și-apoi, cercetătorii afirmă la unison că nu cunoaștem decât în parte lumea care ne înconjoară, iar fenomenele inexplicabile rămân, în continuare, numeroase. Ştiinţa a explicat multe de-a lungul istoriei, apelând la miraculos. Şi atunci, de ce nu ar proceda și azi oamenii de știinţă ca pe vremea lui Newton? Fizicialul, e adevărat, a enunţat legea gravitaţiei și modul în care gravitaţia solară menţine planetele pe orbitele lor, dar pentru a-și putea explica ce anume le face pe toate să se rotească în aceeași direcţie și aproape în același plan, a invocat un miracol divin: „Acest sistem solar minunat (…) putea să ia existenţă numai la sfatul și prin puterea unei Fiinţe inteligente și puternice”, scria el în Principia mathematica.

Totuşi, de ce nu operează ştiinţa şi cu miracole? Pentru că, notează o analiză DailyBeast, succesul ştiinţei de a explica fenomene complexe, fără apelul la supranatural, a dus la intuiţia faptului că miraculosul nu este necesar pentru explicarea naturalului. De exemplu, la câteva decenii după Newton, Pierre Laplace i-a continuat teoria, explicând organizarea planetelor pe baza norului de materie aflat într-o mişcare de rotaţie, care constituia starea originară a sistemului nostru solar şi care comprimă şi aplatizează, ca urmare a gravitaţiei, şi produce ceea ce vedem.

Ştiinţa n-are nevoie de miracole…

„Raportul știinţific este complet, teologia este nenecesară”, spunea şi fizicianul Stephen Hawking. Cu alte cuvinte, știinţa ne spune cum am ajuns aici și mai ales de ce. Iar celor care ar i-ar fi putut reproşa faptul că această teorie poate fi folosită ca argument împotriva existenţei lui Dumnezeu, Hawking le clarifică, într-o emisiune a lui Larry King, că „Dumnezeu poate să existe, dar știinţa poate explica universul fără să aibă nevoie de un Creator”.

Jurnalistul George Johnson (New York Times) ducea însă această perspectivă într-un impas inevitabil. Cei care caută legea matematică unică responsabilă de apariţia universului vor trebui, dacă ar găsi-o, să găsescă apoi o altă lege care să explice de unde a venit această lege… şi, în final, să explice de ce este matematic universul, de unde vine matematica şi ce sunt numerele. Altfel spus, faptul că ştiinţa a reuşit să explice nenumărate mecanisme naturale nu este o garanţie că va reuşi să le explice pe toate în viitor. Şi chiar dacă ar reuşi, va trebui să iasă din cercul (vicios) al propriilor instrumente, pentru că nu se va putea explica pe ea însăşi. În cartea Raţiuni ale inimii, autorul american Clifford Goldstein compara acest impas al filosofiei cunoaşterii cu imposibilitatea de a ne descheia la şireturi în timp ce alergăm.

… sau are?

Ştiinţa nu a demonstrat că Dumnezeu nu există. În aceste condiţii, dacă Dumnezeu există, dar oamenii de ştiinţă ignoră existenţa Lui (şi implicit existenţa miracolelor), e legitim să credem că ei ignoră premisele unei cunoaşteri autentice. E drept şi că ştiinţa nu avansează dacă toate obiectele cunoaşterii sunt etichetate ca miracole. Însă nu aceasta era recomandarea vizată în studiu. Fiindcă nu sunt repetabile, miracolele nu pot face obiectul unui studiu ştiinţific. Pe de altă parte, definite ca rezultate ale aplicării excepţionale a unor mecanisme naturale, miracolele ar putea fi studiate până la punctul de contact cu inteligenţa care a generat şi dirijat intenţionat excepţia. Pentru asta, ştiinţa ar trebui să ia în calcul ipoteza existenţei acestei inteligenţe. Şi aici e un punct nevralgic: ştiinţa nu face acest lucru.