Timp de aproape șase ani l-am urmărit cu perseverenţă pe dr. Bill Knott, de zece ani redactorul-șef al publicaţiei oficiale a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, Adventist Review, în vederea unui interviu pentru emisiunea Punctul de plecare. În cele din urmă, la începutul anului 2016, am putut să stăm de vorbă, în faţa camerelor de filmat, despre cum și-a dezvoltat talentul de scriitor și ce înseamnă acum Adventist Review în conștiinţa acestei biserici globale cu aproximativ 20 de milioane de credincioși.

Aş dori să ne vorbiţi despre punctul dumneavoastră de plecare în viaţă şi în credinţă.

Tata era istoric şi profesor de engleză, astfel că am copilărit fiind înconjurat de cărţi. Am poze cu mine frunzărind cărţi şi încercuind litere cu mult timp înainte să învăţ să citesc. Eram fascinat de cărţi.

Nu am învăţat să citesc mai devreme decât ceilalţi copii, dar am avut parte de profesori buni şi de experienţe formative în copilărie, inclusiv în familie, astfel că L-am cunoscut dintotdeauna pe Hristos. De-a lungul anilor am început să descopăr, treptat, planul lui Dumnezeu pentru mine și am fost dornic să-L urmez. Nu îmi amintesc de vreo perioadă în care să fi ales calea neascultării de Dumnezeu, astfel că aveam o senzaţie de siguranţă.

V-a plăcut să mergeţi la şcoală?

Foarte mult.

Aşadar există speranţă şi pentru băieţi!

Am fost nerăbdător să încep să merg la şcoală. Mi s-a părut foarte interesant să iau contact cu domeniul în care lucra tatăl meu, chiar dacă el nu preda la şcoala unde mergeam eu. Mi-a plăcut să învăţ şi mă străduiam să iau note bune. Îmi plăcea să citesc şi să alcătuiesc fraze măiestrite, obiceiuri ce reprezentau o parte importantă din viaţa familiei mele.

Aşadar încă din copilărie vă plăcea să alăturaţi cuvinte, pentru a crea fraze artistice?

Pe atunci, la fel ca toţi copiii, credeam că toate familiile se aseamănă cu familia mea și un lucru deosebit pe care l-am descoperit a fost importanţa povestirilor în familia mea. Când ne aflam în maşină sau când stăteam împreună, toată familia, ascultam ce povestea tata. El vorbea despre copilăria lui la ţară, despre istoria bisericii creştine sau din literatură. Dar eu socoteam ca de la sine înţeles că toţi părinţii le povesteau mereu copiilor lor câte ceva. Modelarea caracterului şi insuflarea valorilor prin intermediul povestirilor făceau parte din viaţa noastră de zi cu zi. Da, încă din copilărie, îmi plăcea să potrivesc cuvinte pentru a crea propoziţii frumoase.

Vă plăcea, de asemenea, să citiţi ziare, să ascultaţi radioul şi să urmăriţi ştirile, pentru a vă pune la curent cu actualităţile?

În familia în care am crescut era obligatoriu să facem aceste lucruri. Trebuia să urmărim cu atenţie ştirile, iar în timpul cinei purtam adesea discuţii legate de ştiri şi politică. La zece ani, eu urmăream deja evenimentele politice din America şi ştiam numele candidaţilor la diferite funcţii. Eram fascinat de aceste lucruri pentru că tata era interesat de evenimentele din societate, de modul cum credinţa lui se raporta la aceste evenimente, iar despre toate aceste subiecte se discuta în timpul cinei.

Am copilărit luând parte la astfel de discuţii cu cei din familia mea, iar pentru că ne plăcea să conversăm şi să ne exprimăm convingerile ferme, uneori prietenii veniţi în vizită la cină erau surprinşi şi întrebau: „Ce se întâmplă aici?” Când aveam zece ani, citeam Time Magazine şi petreceam foarte mult timp citind mai ales cărţi cu teme istorice, despre personalităţi din istoria Europei şi a Americii. Încă din copilărie am fost fascinat de istoria Angliei şi a Scoţiei. Mergeam adesea cu bicicleta circa şase kilometri până la biblioteca din oraş, alegeam câteva cărţi, le legam la spatele bicicletei şi mă duceam acasă, unde continuam să citesc acele cărţi minunate.

Aveaţi un motiv special să fiţi interesat de istoria celor două ţări?

Bunicul meu din partea tatălui era originar din Cornwall, Anglia, aşa că eram captivat decontinentul de peste ocean. Fiind american, era fascinant să mă gândesc că familia mea se trăgea din alte locuri. Mama e de origine italiană, aşa că am început să mă documentez şi despre această ramură a familiei. Absorbeam istorisiri foarte diferite între ele.

Permiteţi-mi să vă întreb dacă pe atunci eraţi la fel de interesat de studierea Bibliei.

Da, eram, şi credeam că toţi copiii ce cresc în familii creştine sunt încurajaţi să studieze Biblia. Până să încep să merg la şcoală, memoram versetele pentru școala bisericii, dar abia în timpul şcolii elementare am făcut un plan pentru studierea Scripturii. Apoi, pe când eram adolescent, au apărut noi traduceri şi parafrazări ale Bibliei, pe care am început să le folosesc cu precădere în viaţa mea spirituală.

Vă plăcea să citiţi aceeaşi idee exprimată în feluri diferite în traducerile mai vechi și să le comparaţi cu cele noi?

Îmi plăceau ambele tipuri de traduceri. În fiecare dimineaţă, pentru luni de zile, obişnuiam să mă duc la plimbare, să mă aşez lângă o cascadă şi să studiez o parafrazare a Noului Testament.

Sunetul cascadei acoperea alte zgomote, aşa că mă puteam concentra asupra studiului Scripturii şi să dedic acel timp rugăciunii. Acele clipe de linişte din zorii zilei erau esenţiale pentru mine, fiindcă în restul zilei eram foarte ocupat. Îmi plăcea să merg la şcoală, aveam ore de pian, luam parte la activităţile sportive extracurriculare, aşa că aveam nevoie de câteva clipe de linişte la începutul fiecărei zile.

Ce planuri aveaţi pe atunci în legătură cu viitoarea dumneavoastră carieră?

Iniţial, îmi doream să fiu profesor, fiindcă, asemenea altor copii, voiam să urmez exemplul tatălui meu. În cea mai mare parte a anilor de școală, aceasta a fost dorinţa mea, astfel că, în timpul liceului şi colegiului, am urmat cursurile necesare pentru a deveni profesor de literatură engleză, studiind totodată teologia.

Am avut șansa ca, începând de la nouă ani, din clasa a IV-a, până la absolvirea colegiului, să merg la școală în acelaşi oraş, South Lancaster, din Massachusetts. Tata preda la colegiul adventist New England, aşa am avut şansa ca şcoala elementară, liceul şi colegiul să se afle toate la o distanţă mică faţă de casă. Acest lucru mi-a oferit un simţământ de stabilitate şi am avut astfel ocazia de a mă documenta despre istoria acelei regiuni, iar pentru că tata preda, de asemenea, istoria religioasă a Americii, am devenit foarte interesat de istoria timpurie a Bisericii Adventiste din New England. Oraşul unde am crescut e unul dintre cele mai vechi centre ale adventismului, aflându-se la câţiva kilometri de locul nașterii acestei mişcări.

Aţi studiat engleza ca disciplină principală?

Da și am obţinut certificatul pedagogic. Am urmat, de asemenea, cursuri de teologie, dorind să fiu pregătit pentru cazul în care Dumnezeu avea să mă cheme să fiu pastor.

Și acest lucru chiar s-a întâmplat. Ce amintiri aveţi despre începuturi?

Mulţi pastori tineri pe care îi cunosc nu-şi amintesc cu plăcere de primul lor an de activitate pastorală, dar eu am avut binecuvântarea ca în primul an să lucrez cu un pastor senior care îmi era deja prieten apropiat şi mentor spiritual, fiind o persoană cu care mă rugam în mod regulat. În mod uimitor, s-a întâmplat să fiu trimis să lucrez în bisericile acestui pastor, astfel că în timpul acelui an am fost îndrumat de un om foarte credincios, de unul dintre cei mai buni pastori pe care i-am cunoscut.

La un an după aceea, am fost invitat să-mi duc studiile la un nivel mai înalt, la Seminarul Teologic al Universităţii Andrews, şi am cunoscut-o pe viitoarea mea soţie când am lucrat într-o tabără creştină de vară, unde am fost îndrumător, instructor, iar apoi director adjunct. Viitoarea mea soţie se convertise recent la adventism şi venise să ajute în această tabără. În acea ocazie ne-am cunoscut, am făcut plimbări lungi cu barca, am discutat mult, iubirea a crescut şi, până să ajung să merg la seminarul teologic, nutream deja sentimente profunde unul faţă de celălalt.

Când aţi început să predicaţi ce s-a întâmplat cu darul dumneavoastră pentru alăturarea meşteşugită a cuvintelor? Aţi reuşit să-l transpuneţi din comunicarea scrisă în cea verbală?

Aceasta a fost probabil una din cele mai mari provocări, căci eram obişnuit să îmi exprim gândurile în scris şi să primesc note pentru munca mea, aşa că am petrecut circa zece ani învăţând lucruri importante privind diferenţa dintre comunicarea scrisă şi cea verbală. Am învăţat cum să transpun lucrurile scrise pe hârtie în comunicare orală fără să fiu nevoit să citesc. Încercam să redau ideile într-un mod interesant şi să comunic vizual cu ascultătorii mei.

În prezent cum vă pregătiţi predicile? Scrieţi textul predicii, iar apoi îl transpuneţi în forma potrivită pentru comunicarea verbală?

Da. De fapt procedez ca acum 35 de ani. Petrec de obicei cam 15 ore studiind materialele necesare și scriind textul unei predici, iar apoi transpun predica într-o formă adecvată stilului oral, gândindu-mă la impactul ei asupra ascultătorilor. Adesea, înainte să ţin predica, o revizuiesc citind-o cu voce tare.

În mod evident, vă place să predicaţi.

Da. E o experienţă plăcută, care mi-a adus satisfacţii, mai ales în cazul în care pot surprinde expresia feţei ascultătorilor. Nu prea îmi place să predic pentru televiziune, pentru că nu pot vedea reacţia telespectatorilor, ci mă entuziasmează să-i văd pe oameni atunci când aud mesajul Evangheliei. Unele persoane acceptă mesajul, altele, nu. În anumite culturi, poţi observa și înţelege uşor reacţiile oamenilor, în timp ce alte culturi sunt foarte rezervate. În unele locuri, înainte să duc predica la bun sfârşit, văd rapid reacţiile ascultătorilor, iar în altele pot ţine o predică identică, dar să surprind foarte greu vreo reacţie din partea acestora.

Așadar, după ce aţi obţinut titlul de master în activitate pastorală, v-aţi întors la viaţa de pastor.

După absolvire, eu şi soţia mea ne-am întors în New England. Am lucrat în trei biserici, adunări mici, ce se confruntau cu multe greutăţi, iar această experienţă s-a potrivit în multe privinţe cu ceea ce un prieten al meu numea „procesul de demistificare”, prin care afli câte dintre ideile măreţe de la seminarul teologic pot fi aplicate în realitate. Predicam acum în nişte biserici ai căror membri lucrau la spital de la 11 noaptea la 7 dimineaţa sau erau şoferi pe pluguri de zăpadă, sau lucrau la repararea drumurilor. Era o lume foarte diferită de cea în care trăisem până atunci, înconjurat de cărţi şi mergând la biserici înfloritoare. Dar Dumnezeu m-a învăţat să-i iubesc pe membrii mei, să fiu interesat de nevoile lor şi să găsesc limbajul prin care Evanghelia avea să fie primită de ei.

Să trecem rapid mai departe. Când aţi început să scrieţi pentru a fi publicat?

În adolescenţă, scriam pentru ziarul şi anuarul şcolii. Scriam despre politica şi istoria Americii, teme de care eram interesat. În timpul colegiului am făcut parte din echipa editorială a ziarului colegiului şi am scris numeroase eseuri.

Poate că cea mai formativă experienţă a fost că, în perioada cursurilor de literatură engleză, am lucrat timp de trei seri pe săptămână în „laboratorul de scris,” unde studenţi din anii mai mari îi ajutau pe cei mai puţin talentaţi la scris. M-am deprins astfel să evaluez rapid calitatea eseurilor, să-i ajut pe studenţi să descopere elementele inerente ale lucrărilor, să găsească o structură mai adecvată şi un limbaj mai potrivit. Privind în urmă la această experienţă, realizez că a fost cea care m-a ajutat cu adevărat să înţeleg rapid diversele moduri în care se poate comunica o idee, căci nu trebuia să folosesc cuvintele mele, ci să valorific munca studenţilor.

Vom face o punte de legătură cu Adventist Review şi aş dori să vă întreb care sunt cele mai timpurii amintiri ale dumneavoastră despre această revistă.

Chiar acum câteva săptămâni am avut ocazia să vorbesc despre acest lucru. Mi-am amintit că, în urmă cu 50 de ani, pe când aveam opt ani, stăteam pe covor în sufragerie în serile de vineri, când la noi acasă se asculta adesea muzică religioasă. Familia discuta liniștit, focul era aprins în şemineu, iar eu stăteam pe jos şi citeam o revistă al cărei editor aveam să fiu după 50 de ani. Normal, nu ştiam acest lucru, dar eram convins de importanţa revistei pentru biserică. După ce lucrasem 18 ani ca pastor, am avut surpriza ca dr. William Johnsson, redactorul-șef, să mă sune şi să mă invite să fiu editorul-asociat al acestei reviste.

Care au fost primele dumneavoastră atribuţii când aţi început să lucraţi la Adventist Review?

Am venit la revistă în 1997 şi initial am coordonat activitatea mai multor editori-asistenţi, domeniile pe care mă axam fiind moştenirea spirituală a adventismului şi Spiritul Profetic. Am ocupat acest post timp de nouă ani.

Adventist Review e cea mai veche revistă religioasă care se publică în America de Nord. E minunat să intri în bibliotecă, să scoţi din raft un număr vechi al revistei şi să începi să citeşti. Instantaneu eşti purtat într-o lume a credinţei, a ideilor şi a realităţilor de care erau interesaţi oamenii din trecut. Revista trebuie în mod constant să evoce trecutul şi să îmbrăţişeze viitorul.

Am muncit foarte mult în ultimii ani, şi mai ales în 2015, pentru a face schimbări în privinţa designului, a conţinutului, a versiunii online, pentru a atrage un grup demografic mult mai tânăr, din partea căruia am primit reacţii minunate. În prezent avem peste 500 de mii de vizitatori unici lunar pe site-ul revistei Adventist Review, acesta fiind unul dintre cele mai accesate site-uri ale Bisericii Adventiste. Mulţi vizitează site-ul pentru a afla ştirile de ultimă oră, pentru a citi comentariile şi pentru a discuta despre convingerile lor. Google Analytics ne arată că 63% dintre vizitatori sunt tineri, astfel că majoritatea fac parte chiar din grupul pe care vrem să-l atragem spre discuţii.

Dumneavoastră sunteţi redactor-șef și la Adventist World.

Da, o revistă ale cărei baze au fost puse cu doar 12 ani în urmă. În fiecare lună tipărim un milion şi jumătate de exemplare ale revistei Adventist World, versiunea tipărită fiind publicată în opt limbi, iar formatul electronic – în 14 limbi, între care și limba română. Versiunea tipărită este distribuită în 160 de ţări.

Citind povestiri despre pionierii publicaţiilor adventiste aflăm că aceştia scriau mergând în căruţă sau în alte condiţii incomode. Ştim că ei foloseau banii de lapte şi pâine ca să cumpere hârtie, iar când în cele din urmă o nouă ediţie a revistei era gata să fie dusă la poştă sau la gară, pionierii îngenuncheau în jurul ei şi se rugau. Desigur că a trecut foarte mult timp de atunci. Ce s-a mai păstrat totuși din spiritul de atunci?

Tocmai în această dimineaţă am participat la şedinţa săptămânală a editorilor. În fiecare săptămână primim numeroase scrisori de la cititori din toate colţurile lumii. În fiecare dimineaţă de miercuri prezentăm scrisori de la cititori din 20 sau 30 de ţări care ne cer să ne rugăm alături de ei şi pentru ei. Această comunitate spirituală reprezintă sufletul revistei, iar conversaţiile noastre zilnice sunt axate pe modul cum putem face ca materialele din revistă să le întărească cititorilor credinţa.

Vă mulţumesc foarte mult!

A fost o plăcere să mă aflu aici.