Mai mulţi lideri religioși adventiști, împreună cu președintele la nivel mondial al Bisericii Adventiste, au invocat miracolul convertirii pentru a cere clemenţă în dreptul unui credincios condamnat la moarte în statul american Tennessee. Guvernatorul, singurul care mai putea să comute sentinţa fatală într-una pe viaţă, a refuzat cererea.

Donald Edward Johnson știe precis ora la care va muri. La fel ca puţinii oameni care pot spune același lucru despre sfârșitul lor, „Don” Johnson este unul dintre americanii care și-au așteptat ani în șir rândul la pedeapsa capitală. Rândul lui Don a venit săptămâna aceasta, când guvernatorul statului unde este programat pentru execuţie a refuzat cererea de clemenţă a condamnatului.

Istoria de viaţă a lui Don Johnson începe, la fel ca aceea a multor deţinuţi, cu o copilărie marcată de abuz constant din partea tatălui său vitreg. Continuă cu o tinereţe petrecută în detenţie juvenilă pentru infracţiuni comise în adolescenţă. Și se încheie cu o crimă oribilă. Potrivit documentelor curţii, Johnson și-a ucis soţia în magazinul în care lucra el și l-a convins pe un coleg de serviciu să îl ajute să abandoneze cadavrul în faţa unui mall. Se întâmpla în urmă cu mai bine de 30 de ani, în 1984.

În faţa curţii de judecată, Johnson și-a negat crima, primind pedeapsa cu moartea. Complicele său a primit o sancţiune cu termen, pe care a ispășit-o între timp.

Apelul liderilor religioși

În luna mai, câţiva lideri religioși, între care și Ted Wilson, președintele la nivel mondial al Bisericii Adventiste, i-au cerut public guvernatorului statului Tennessee să îi acorde clemenţă lui Johnson și să comute execuţia în pedeapsa cu închisoarea pe viaţă. „În anii care s-au scurs din 1984 încoace, Johnson (…) s-a schimbat dintr-un criminal cu inima de piatră într-un om căruia îi pasă de alţii și care caută să transmită speranţa pe care a găsit-o în Mântuitorul său, Iisus Hristos, celor care nu Îl cunosc încă”, a scris Wilson în scrisoarea sa.

În anul 1990, Don Johnson a cunoscut alţi doi condamnaţi la moarte: pe Michael Cole și Will Sparks, care i-au vorbit lui Johnson despre credinţa lor. Erau adventiști. „Willy Sparks studiase la Southern Adventist University înainte să ajungă pe lista condamnaţilor la moarte și mi-a explicat Scriptura într-o manieră clară”, povestea Johnson într-un interviu acordat recent publicaţiei USA Today. „M-au ajutat să înţeleg Biblia în moduri despre care niciodată nu mă gândisem că ar putea fi posibile.”

De atunci, Don Johnson a fost membru al bisericii adventiste Riverside Chapel, fondată de primul afro-american hirotonit pastor din istoria confesiunii, și a fost el însuși hirotonit, ca prezbiter, în anul 2008. Fraţii săi de credinţă spun că Johnson nu mai este omul care era în 1984. Pastorul bisericii sale spunea că Johnson a fost un lider pentru colegii lui deţinuţi de la Riverbend Maximum Security, unde conducea studii biblice și realiza un program radiofonic intitulat „Ce spune Biblia”. „A condus și a slujit într-o manieră care constituie exact genul de lucrare pentru care am hirotoni pe cineva liber, care slujește o biserică din libertate”, spunea Furman Fordham, pastorul bisericii Riverside. „Am văzut multe biserici care au și o lucrare în penitenciare, dar nu am văzut niciodată ca unul dintre deţinuţi să conducă acea lucrare.”

„Mi s-a spus că (Johnson) i-a adus pe alţi deţinuţi la Hristos, conducându-i la o consacrare deplină faţă de Dumnezeu și că lucrul acesta are o influenţă pozitivă atât în penitenciar, cât și în afara lui”, declara Ted Wilson în scrisoarea lui.

Guvernatorul statului Tennessee, Bill Lee, a cărui credinţă creștină a fost pivotală în campania sa electorală, a primit solicitarea de a opri execuţia lui Johnson în temeiul schimbării lui radicale. „Nu milităm pentru ca guvernatorul să îl elibereze pe Johnson”, a declarat Fordham, „dar ce s-ar putea câștiga prin moartea lui?”

Membri ai bisericii Riverside Chapel, adunaţi în faţa clădirii Capitoliului din Nashville, Tennessee, rugându-se pentru deţinutul Donnie Johnson. (Foto: Nelia Kimbrough)

O experienţă a iertării

Poate cel mai surprinzător aspect al întregului caz este că fiica femeii ucise, Cynthia Vaughn, s-a alăturat și ea grupului care cere clemenţă pentru cel care i-a omorât mama. Deși la primul proces al lui Johnson, în care judecătorii hotărâseră execuţia prin electrocutare, Vaughn spusese că „vreau ca monstrul să ardă”, luna aceasta ea i-a cerut guvernatorului o întâlnire unu la unu în care să îi relateze omului politic experienţa ei cu iertarea creștină.

În anul 2012, la insistenţele lui Johnson, Vaughn, care este fiica lui vitregă, a acceptat o întâlnire despre care avea să spună că a fost revelatoare. „După ce am terminat să îi spun despre toţi anii de durere și de agonie pe care el i-a provocat, m-am așezat și am auzit o voce. Aceasta îmi spunea: «Gata. Dă-i drumul.» Lucrurile care mi-au ieșit de pe buze ulterior mi-au schimbat viaţa pentru totdeauna. M-am uitat la el, i-am spus că nu mai pot să îl urăsc,pentru că ura aceasta mă omora pe mine, nu pe el, și apoi i-am zis: «Te iert».”

În petiţia de 21 de pagini înaintată guvernatorului se precizează că cererea femeii este ieșită din comun și că în istoria statului nu a mai existat decât un singur astfel de caz în care victima supravieţuitoare i-a cerut guvernatorului clemenţa în dreptul condamnatului, iar guvernatorul i-a acordat-o.

„Aceasta este o poveste cu trei capitole”, susţinea reverendul Charles Fels, unul dintre avocaţii lui Johnson, în timpul unei conferinţe de presă citate de ziarul local Tennessean. „Răscumpărare. Acesta este Don. Iertare. Aceasta este Cynthia. Al treilea și ultimul capitol este mila, iar aceasta este în seama guvernatorului statului Tennessee.”

Hotărârea finală

Într-o declaraţie publicată pe 14 mai, guvernatorul Lee a refuzat cererea lui Johnson: „După o deliberare atentă și cu rugăciune în privinţa cererii pentru clemenţă a lui Don Johnson și după un studiu atent al cazului, menţin sentinţa dată de statul Tennesee și nu voi interveni.”

Execuţia lui Johnson, prin injecţie letată, a fost programată pentru joi, 16 mai, la ora 19.00. Bărbatul, care nu a făcut alte demersuri legale în direcţia amânării morţii sale, spunea pentru USA Today că „are încredere în voia Domnului. Dacă se decide să mor pe 16 mai, am încredere că ceva bun va ieși din aceasta. Accept orice va îngădui Domnul să se întâmple, chiar și moartea mea. Dacă lucrarea mea s-a încheiat, atunci sunt mulţumit.”

Dumnezeu, în inima deţinuţilor

Povestea lui Johnson este asemănătoare cu cea a lui Kelly Gissendaner, condamnată la moarte pentru un complot în urma căruia soţul ei a murit. În perioada detenţiei, Kelly Gissendaner a mărturisit că L-a descoperit pe Dumnezeu. Iar faptele ei de după au fost într-o uimitoare concordanţă cu mărturisirea. Deși încarcerată, femeia a obţinut o diplomă universitară în teologie și și-a ajutat în mod constant colegele deţinute aflate în depresie sau lipsite de orice urmă de speranţă, iar aceasta în ciuda faptului că nu avea contact cu ele. Nu puteau decât să se audă. O fostă deţinută ajutată de Kelly Gissendaner nu avea decât cuvinte de apreciere faţă de femeia despre care spune că i-a salvat viaţa. Mai mult chiar, a mers mai departe fondând o asociaţie de sprijinire emoţională a pușcăriașelor. Kelly Gissendaner a fost executată în urmă cu 4 ani.

La fel ca în cazul lui Johnson, și în cazul lui Gissendaner copiii victimei îi acordaseră iertarea celei care le-a ucis părintele. Mai mult, papa Francisc lansase un apel la clemenţă către autorităţile americane, însă nu a reușit nici el să obţină comutarea pedepsei.

Dreptatea din umbre

În mod paradoxal, deși ambele cazuri au urmărit declarativ obţinerea dreptăţii, ce au obţinut a fost estomparea contururilor ei. Menţinerea unui condamnat zeci de ani pe lista de așteptare pentru execuţie este o tortură atât pentru deţinut, cât și pentru victimele lui morale, care se văd în imposibilitatea de a închide acel capitol psihic oribil din viaţa lor. Procesele îndelungate fac aproape derizorie motivaţia principală a militanţilor pentru menţinerea acestui tip de pedeapsă: reducerea cheltuielilor statului cu întreţinerea deţinuţilor.

Cazuri precum cel al lui Johnson și Gissendaner sunt emblematice pentru sistemele judiciare din Statele Unite, aflate în continuare sub o presiune majoră din partea publicului și a altor actori sociali cu influenţă pentru a aboli cu totul pedeapsa cu moartea. Ele arată limitele moralităţii reglementate prin stat și ilustrează chiar modul în care aceste limite se pot constitui în obstacole pentru obţinerea dreptăţii în alte ocazii. Diplomaţi americani au cerut, nu în puţine rânduri, autorităţilor altor state să acorde clemenţă deţinuţilor americani aflaţi pe lista pentru execuţie în acele ţări. Împotriva lor a fost deseori întors răspunsul că pedeapsa cu moartea este o manieră de aplicare a justiţiei legitimată chiar de Statele Unite.

Dezbaterea este departe de a avea un final, câtă vreme motivele din spatele refuzului de a acorda clemenţă sunt mereu exprimate vag și neconvingător. Lucrul acesta alimentează convingerea publicului că astfel de decizii au o doză nelegitimă de arbitrar.

Preţul pentru viaţă

Complexitatea reţelei de premise și implicaţii din jurul pedepsei cu moartea a făcut ca problema să fie greu de tranșat chiar și din perspectiva instituţiilor care au făcut din moralitate obiectul lor central: bisericile.

Biserica Adventistă, care a intervenit pentru salvarea lui Don Johnson, nu are o poziţie oficială faţă de pedeapsa cu moartea. Biserica Catolică, al cărei prim lider a solicitat salvarea lui Kelly Gissendaner în anul 2015, și-a modificat abia în vara anului trecut Catehismul astfel încât să menţioneze explicit opoziţia Bisericii faţă de pedeapsa cu moartea, indiferent de circumstanţe. Mutarea a fost una seismică având în vedere că schimbarea anterioară avusese loc de curând, raportat la istoria seculară a bisericii, mai exact în octombrie 1992. Atunci papa Ioan Paul al II-lea introdusese în Catehism formularea potrivit căreia pedeapsa cu moartea este „un răspuns care poate fi adecvat în funcţie de gravitatea anumitor infracţiuni și o măsură acceptabilă, deși extremă, de a veghea asupra binelui comun”.

Atât instituţiile cu premise laice, cât și cele cu premise și rol religios parcurg încă foarte anevoios drumul spre o justiţie reală, din toate perspectivele și pentru toţi actorii implicaţi. Este un truism că legile se scriu greu și se rescriu și mai greu. Dar, din păcate, între timp, nici viaţa și nici moartea nu așteaptă.