Nu mediul sau circumstanţele, ci concepţia cu privire la semnificaţia vieţii este fundamentală pentru cursul vieţii pe care o trăim. Viaţa rămâne tributară valorii pe care o are în oglinda minţii. Modul în care trăim este mesagerul vizibil al omului interior, invizibil. Orice formă de faptă se naște din credinţă și orice formă de credinţă se exprimă în fapte.

„Dar va zice cineva: «Tu ai credinţa și eu am faptele.» Arată-mi credinţa ta fără fapte și eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele“ (Iacov 2:18). Astfel, invizibila credinţă în Dumnezeu devine vizibilă în iubirea de oameni.

Cei care refuză să creadă acest lucru trăiesc sub iluzia că ceea ce se vede în afară nu numai că nu expune ceea ce este înăuntru, dar poate masca și poate comunica opusul, ca un pahar murdar înăuntru care apare curat dacă este curăţit pe dinafară. Ce nebunie! „Voi, fariseii, curăţaţi partea de afară a paharului și a blidului, dar lăuntrul vostru este plin de jefuire și de răutate. Nebunilor, oare Acela care a făcut partea de afară n-a făcut și pe cea dinăuntru?“ (Luca 11: 39-40).

În domeniul credinţei, atunci când aparenţa se încleștează cu realitatea, una dintre cele două moare. Când ceva este curat pe afară si murdar pe dinăuntru avem de-a face cu o deplorabilă formă de mizerie. Când ceea ce trăim contrazice ceea ce mărturisim avem de-a face cu o credinţă moartă, inactivă, ineficientă și rău mirositoare. „Tot așa“ spune Iacov, „și credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăși“ (Iacov 2:17).

O biserică ce nu este benefic prezentă în viaţa obștii, din biroul primăriei până la curăţirea străzilor și a locurilor publice, este ea însăși „moartă și se ocupă cu îngropatul morţilor“ (Matei 8:22).

Duetul iubirii

Credinţa în Dumnezeu și iubirea  faţă de aproapele nu reprezintă două lucruri distincte, ci reprezintă două părţi ale unui întreg indestructibil. „«Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău.» Aceasta este cea dintâi și cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: «Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuţi.» În aceste două porunci se cuprinde toată Legea și Prorocii“ (Matei 22:37-40).

Acesta este duetul iubirii pe care este urzită viaţa și eternitatea Universului lui Dumnezeu. În expresia „asemenea ei“, Iisus subliniază preţul pe care-l are aproapele tău în ochii Lui indiferent de preţul pe care-l are el în ochii tăi. Indiferent cât de înaltă ar fi mărturisirea de credinţă, Dumnezeu nu va primi niciodată iubirea, darul sau închinarea celui care a trecut pe lângă aproapele său în suferinţă „fără să-i pese“ (Matei 22:5).

Dumnezeu condiţionează și subordonează primirea închinării noastre de starea sufletească a aproapelui nostru, așa cum găsim în cuvintele: „Lasă-ţi darul acolo înaintea altarului și du-te mai întâi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino de adu-ţi darul“ (Matei 5:24). Iubirea de Dumnezeu este porunca cea „dintâi între egali“ fiindcă iubirea aproapelui este „asemenea ei“, însă, când este vorba de ordine în împlinirea acestor două porunci, Dumnezeu dă prioritate aproapelui. A iubi pe Dumnezeu înseamnă a păzi porunca Lui de a te duce „mai întâi“ să te împaci cu aproapele și abia apoi darul tău va fi primit.

Dumnezeu nu a intenţionat niciodată ca viaţa de credinţă să se reducă la slujbele din biserică. Niciodată contribuţiile noastre faţă de biserică, sub forma zeciuielilor și darurilor noastre, nu pot și nu trebuie să constituie o scuză pentru absenţa noastră din viaţa cetăţii: „Ori cu ce te-aș putea ajuta este «Corban», adică am dat și dau la biserică“ (Marcu 7:11).

Desfiinţarea poruncii

Guvernele care sunt chemate înaintea lui Dumnezeu ca purtătoare de grijă pentru naţiuni au ajuns ele însele o cumplită povară publică. Sume astronomice sunt cheltuite pentru scopuri oculte și personale și, când este vorba să cumpărăm un vaccin pentru un copil în primejdia de a se îmbolnăvi de poliomielită, ni se dă același răspuns, mereu și mereu: Nu sunt bani!

Cum stau însă confesiunile creștine în privinţa aceasta? Biserica a început prin a da tot ce avea spre a ajuta. „Suntem săraci, dar îmbogăţim pe mulţi“, spuneau capii bisericii apostolice. În mod tragic, ea a început prin a-i ajuta pe cei săraci, dar, în multe din ipostazele ei, a sfârșit prin a-i jefui pe cei „căzuţi între tâlhari“. Ea, care este chemată să fie „orbului ochi și șchiopului picior, orfanului tată și văduvei ocrotitor“ (Iov 29:15), nu se va ridica, oare, în această generaţie, la înălţimea chemării ei înaintea naţiunilor, a împăraţilor, președinţilor și guvernelor?

Diferenţierea celor „duhovnicești“ de cele „vremelnice“, divinizarea unora și desacralizarea altora este nu o simplă încălcare a poruncii lui Dumnezeu, ci desfiinţarea ei: „Aţi desfiinţat astfel Cuvântul lui Dumnezeu în folosul datinii voastre“ (Matei 15:6) „și nu-l mai lăsaţi să facă nimic pentru tatăl sau pentru mama sa“ (Marcu 7:12). Desfiinţarea poruncii iubirii faţă de aproapele nu este mai puţin importantă decât desfiinţarea oricărei porunci a lui Dumnezeu. Iisus a spus că iubirea de aproapele este „asemenea“ iubirii de Dumnezeu. Ar fi de neînţeles să avem noi o ierarhie diferită de aceea a lui Iisus.

Odată ce s-a lansat cineva pe drumul desfiinţării unei porunci a lui Dumnezeu, el nu se va mai putea opri, ci va continua să facă „multe alte lucruri de felul acesta!“ (Marcu 7:13). El va ajunge în final să înlocuiască complet un „așa zice Domnul“ cu un „așa zice omul“. De fapt, atunci când un om încetează să mai creadă un anume lucru, în același timp crede un altul și acela care nu crede în nimic ajunge să creadă în orice. Nu credinţa se schimbă, ci doar obiectul ei. Drumul acesta este foarte alunecos și, așa cum spune poetul Vasile Militaru: „Și-i de-ajuns ușor s-aluneci/ Pe alunecosu-i prund/ Ca să cazi pe veșnicie/ În prăpăstii fără fund.“ Cei ce alunecă pe drumul acesta sunt înșelaţi cu gândul că se vor opri și nu știu că „păcatul te va duce mult mai departe decât crezi, te va costa mult mai mult decât te aștepţi și te va ţine cu mult peste ceea ce ai gândit tu“. După ce au căzut în necredinţă, ei au continuat să cadă. Au ajuns să batjocorească pe Dumnezeu și, în final, s-au „pomenit“ luptând împotriva Lui.

Tragicul divorţ

Devotamentul nostru denominaţional devine uneori cea mai frecventă și mai devastatoare scuză în a ne închide ochii și a ne astupa urechile la strigătul lumii în suferinţă. Atunci când fariseii îi îndemnau pe oameni să dea la visteria templului și banii pentru medicamentele sau mălaiul părinţilor sau atunci când Iuda cel vechi și cel nou lansează un apel la a nu face „risipă“ și a economisi, săracii și suferinzii sunt întotdeauna aduși ca pretext. Dar spune Duhul Sfânt: „Zicea lucrul acesta nu pentru că purta grijă de săraci, ci pentru că era un hoţ și, ca unul care ţinea punga, lua el ce se punea în ea“ (Ioan 12:6). Departe de a primi aprobarea lui Dumnezeu, el smulge un amarnic „vai“ din pieptul lui Iisus: „Vai de voi, cărturari și farisei făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din izmă, din mărar și din chimen și lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila și credincioșia; pe acestea trebuia să le faceţi, și pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute“ (Matei 23:23).

Nu trebuie să căutăm departe pentru a ne da seama că, în concepţia noastră, de multe ori cele numite „spirituale“ sunt despărţite de cele numite „vremelnice“ printr-o „prăpastie care nu se poate trece“. În general, omul lui Dumnezeu lipsește din guvernele statelor, din fruntea marilor firme de producţie, din factorii de decizii pentru ţări și pentru lume. El nu e umil, așa cum pretinde, ci este un produs al despărţirii nelegitime a închinării de serviciul în slujba celor în suferinţă. El se consideră spiritual, dar de fapt este orb de voie și nu vrea să vadă nimic dincolo de zidurile lui denominaţionale sau cultice.

În conflictul dintre Corban și porunca cinstirii părinţilor, el alege să rămână cu Corban, chiar dacă aceasta înseamnă desfiinţarea poruncii lui Dumnezeu.

Ubuntu – împreună

Conceptul ubuntu este ilustrat magistral în cartea Dumnezeu nu e creștin, a lui Desmond Tutu. Acest concept a stat la baza reconcilierii în Africa de Sud și a abătut posibilitatea celui mai sângeros conflict. Ubuntu înseamnă umanitatea ca tot, înseamnă că eu sunt dator cu ce sunt celor prin care devin și că refuz să mă bucur fără tine. Viaţa lui Iisus este un puternic exemplu al unităţii dumnezeiești între mărturisirea credinţei și slujirea omenirii. Iisus umbla din cetate în cetate și din sat în sat și vestea Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu. Cei doisprezece erau cu El (Luca 8:1), dar același Iisus „umbla tot din loc în loc, făcea bine și vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul; căci Dumnezeu era cu El“ (Faptele apostolilor 10:38).

El nu a fost nicidecum indiferent sau neimplicat social, știind că fericirea și nenorocirea a mii și milioane de oameni depind de hotărârile politice ale celor cu răspundere. A fi indiferent social înseamnă cruzime.

Dragostea Lui pentru mulţimile de oameni „ca niște oi care nu au păstor“ era mai mare decât siguranţa proprie, așa că, atunci când oamenii i-au vorbit despre intenţiile lui Irod, Iisus nu a ezitat să așeze oglinda în faţa vicleanului tiran. El i-a trimis o scrisoare deschisă lui Irod, un mesaj în care abunda adevărul în iubire și invitaţia la schimbare: „Duceţi-vă (adică implicaţi-vă), le-a răspuns El, și spuneţi vulpii (adevărul despre caracterul lui) aceleia: «Iată că scot dracii (ocazie unică și pentru tine să fii eliberat) și săvârșesc vindecări (pentru ţară) astăzi și mâine (invitaţia iubirii), iar a treia zi voi isprăvi (închiderea harului)“ (Luca 13:32).

Aici, El sfinţește urmele lui Iosif, cel care salvează de la genocid prin înfometare toată lumea veche a Egiptului, precum și urmele lui Moise, marele prinţ eliberator, și urmele lui Daniel, înţeleptul și protectorul lumii sub trei domnii imperiale, și urmele celor trei primari ai Babilonului, urmele proorociţei Hulda, care a salvat poporul de la dezastru, și ale Esterei, cea care pe cale diplomatică întâmpina Legea marţială dată sub auspiciile vicleniei și urii lui Haman. Iisus câștigă inimile mai marilor Asiei, care devin prietenii lui Pavel (Fapte Apostolilor 19:13), inima legiuitorului Zena (Tit 3:13) și inima lui Manaen, care fusese crescut împreună cu cârmuitorul Irod (Faptele Apostolilor 13:1).

Cea mai mare parte a scurtei Lui călătorii pe pământ a fost petrecută în târgurile și în satele pline cu oameni în suferinţă. În timp ce oamenii din adunările ţinute până noaptea târziu se înjunghiau unii pe alţii „după scaunele dintâi în sinagogi“ (Marcu 12:39), El era aplecat la Betesda peste trupul unui om fără nicio urmă de speranţă. El a fost Icoana vie a Tatălui și, în acele zile când oamenii se slăveau unii pe alţii pentru că nu făceau nimic, El proclama: „Tatăl Meu lucrează până acum; și Eu, de asemenea, lucrez“ (Ioan 5:17).

Tradiţiile și „învăţăturile omenești“ au dus creștinismul în punctul unde slujirea lui Dumnezeu și slujirea celor în suferinţă au suferit un tragic divorţ. Și, după cum urăște divorţul, Dumnezeu urăște despărţirea slujbei din biserică de cea din brazda nevoilor lumii – lucruri pe care El le-a pus împreună! El este Acela care a rânduit să fie împreună iubirea de Dumnezeu cu iubirea aproapelui. Oamenii care despart lucrurile pe care El le-a pus împreună se despart, de fapt, de Dumnezeu, pe care pretind că-L slujesc, și se alipesc de idolii tradiţiilor lor. Nimic mai elocvent decât furia membrilor sinagogii, atunci când statul degeaba în Sabat s-a izbit frontal de cuvintele lui Iisus: „Tatăl Meu lucrează până acum; și Eu, de asemenea, lucrez“ (Ioan 5:17). Ajutorul dat suferinzilor nu era împotriva poruncii, ci era chiar împlinirea ei. Neglijarea lor era străină de Dumnezeu și era, de fapt, desfiinţarea poruncii Lui. „Vă întreb: este îngăduit în ziua Sabatului a face bine ori a face rău? A scăpa o viaţă sau a o pierde?“ (Luca 6:9).

Pentru El, a nu scăpa o viaţă atunci când poţi era rău și răul nu este congruent cu natura caracterului lui Dumnezeu. „Dar ei tăceau.“ Reacţia lui Isus? O singură dată în Scripturi scrie că El și-a rotit ochii cu mânie și cu mâhnire. A fost tocmai în această împrejurare. El știa unde duce o astfel de „credinţă“: „Atunci, rotindu-Și privirile cu mânie peste ei și mâhnit de împietrirea inimii lor, a zis omului: «Întinde-ţi mâna!» El a întins-o și mâna i s-a făcut sănătoasă“ (Marcu 3:5).

Pe aceeași pagină?

Nimeni să nu subestimeze puterea tradiţiei sau a obiceiului. Ea se încumetă să se „ridice mai presus“ chiar și decât influenţa și cuvântul Aceluia care a vorbit cum nu a vorbit nimeni niciodată și care a făcut lucrări pe care nu le-a mai făcut niciodată vreun om! Și, din nefericire, nu doar omul de rând cade sub vrăjitoria acestor tradiţii, ci chiar și aceia care „mâncau la masă cu El“. În timpul slujbei de Sabat, Iisus tocmai vindecase un îndrăcit care striga spre uimirea și indignarea multora. La încheiere, Iisus pleacă însoţit de mulţime și intră în casa lui Petru, unde o vindecă pe soacra lui, care era cuprinsă de friguri. Mulţi alţi bolnavi și oameni stăpâniţi de duhuri de draci voiau să fie aduși la el… Din păcate, în concepţia multora de acolo și de aici, Dumnezeu nu lucrează în Sabat, așa că numai „seara, după asfinţitul soarelui, au adus la El pe toţi bolnavii și îndrăciţii“ (Marcu 1:32). Mă întreb ce or fi simţit bolnavii în momentul când au înţeles de la alţii că chinul lor putea fi scurtat, dar nu în Sabat… Ce or fi gândit ei despre Sabat? Oare știau ei că Domnul Sabatului și acei strașnici și neîndurători păzitori ai Sabatului nu erau pe aceeași pagină?

În teologia acestora, Sabatul trebuia păzit, nu oamenii: „Aș avea mijloace și posibilităţi să te ajut, dar ori cu ce te-aș putea ajuta este interzis, pentru că, din nenorocire, e Sabat… Așteaptă în suferinţă până trece Sabatul și, cum scăpăm de el, te voi ajuta…“

În teologia lui Iisus, omul trebuia păzit și Sabatul trebuia pus în slujba eliberării lui: „Te eliberez și te ajut azi, chiar acum, în mod special pentru că este Sabat“. Pentru Iisus, Sabat înseamnă, în egală măsură, a te odihni în Domnul și a da odihnă celor aflaţi în neodihna suferinţei. „Se cade a face bine în Sabat“, spune El. „Se cade“ înseamnă că ar fi nedrept să fie altfel și „Dumnezeu nu este nedrept“ (Evrei 12).

Judecata după fapte

Ultimul cuvânt în ce privește unirea iubirii de Dumnezeu și a iubirii de aproapele îl are „Judecătorul a tot pământul“. În cea din urmă judecată, El nu are nicio întrebare cu privire la convingerile teologice ale oamenilor. Singurele întrebări pe care le adresează Judecătorul de pe tronul cel alb sunt legate numai de felul în care am răspuns la suferinţa oamenilor. Nu vei fi întrebat ce ai crezut, ci vei fi întrebat ce a făcut din tine crezul tău. Căci toţi trebuie să ne înfăţișăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-și primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup (2 Corinteni 5:10). Teologia noastră este pomul, răspunsul dat suferinţei umane reprezintă roadele. „Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va ședea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; și va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui. Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: «Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moșteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. Căci am fost flămând și Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete și Mi-aţi dat de băut; am fost străin și M-aţi primit; am fost gol și M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav și aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă și aţi venit pe la Mine.» […] «Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din acești foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut.»“ Apoi, celor de la stânga Lui, le va spune: „«Adevărat vă spun că, ori de câte ori n-aţi făcut aceste lucruri unuia dintre acești foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie nu Mi le-aţi făcut». Și aceștia vor merge în pedeapsa veșnică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veșnică“ (Matei 25:31-46).

Aici, drumurile se despart pentru totdeauna. Pe ce drum dorești să mergi tu? Fie vei cânta duetul iubirii de Dumnezeu și de oameni fie vei fi autorul tragicului divorţ dintre slujirea lui Dumnezeu și împăcarea cu aproapele. O mulţime de urme de pași sunt înaintea ta dar dintre toate calcă pe acelea care lasă semne la fiecare pas!