Care este semnificaţia manuscriselor de la Marea Moartă?

5975

Presa anunţă periodic noi descoperiri de vestigii arheologice care ne ajută să înţelegem mai bine contextul istoric și cultural al credinţei creștine. Până acum însă, niciuna dintre descoperiri nu a reușit să întreacă în spectaculozitatea utilităţii ei descoperirea Manuscriselor de la marea Moartă.

Despre importanţa lor pentru cercetătorii Bibliei, scrie profesorul Peter W. Flint, unul dintre cei mai reputaţi cercetători ai Manuscriselor, într-un articol publicat intitulat ”A Closer Look: The Significance of the Dead Sea Scrolls“.

Manuscrisele de la Marea Moartă sunt manuscrise vechi care au fost găsite în mai multe situri din apropierea malului vestic al Mării Moarte. Situl cel mai important a fost aproape de Qumran unde, între 1946 și 1956, au fost descoperite unsprezece peşteri care conţineau suluri sau artefacte. De asemenea notabile sunt descoperirile de la Murabba’at (1951), Nahal Hever (1951 sau 1952), Seiyal Wadi (1951 sau 1952), şi Masada (1963-1965). Profesorul W. F. Albright, cel mai important arheolog al SUA, a descris sulurile ca „cea mai mare descoperire arheologică din timpurile moderne.”

Cel puţin 941 pergamente au fost descoperite în peșterile de la Qumran (715 numai în Pestera 4). Ele au fost datate paleografic şi cu radiocarbon, experţii estimând că ar proveni din perioada 250 î.Ch. – 68 d.Ch., când într-un final situl a fost distrus de romani. Biblioteca de la Qumran este împărţită în două categorii principale: 240 pergamente biblice și manuscrise 701 nebiblice. La rândul lor, manuscrisele biblice se împart în suluri apocrife (cum ar fi Tobit), suluri sectare (cum ar fi Statutul Comunităţii), si manuscrise pseudoepigrafice (cum ar fi Rugăciunea de Nabonidus).

Cei mai mulţi cercetători sunt de acord că sulurile sectare au fost produse de către un grup de esenieni, care a locuit în Qumran. Propunerile contrare pot fi respinse din cauza lipsei de dovezi ferme.

Cinci motive pentru care Manuscrisele de la Marea Moartă sunt importante

Sulurile au fost descoperite şi copiate în Palestina (Israel). De fapt, ele sunt practic singurele manuscrise care ne-au parvenit din perioada celui de-al Doilea Templu (încheiată în anul 70 d.Hr.). Ar fi chiar posibil – deși nu probabil – că Iisus sau unii dintre urmaşii Săi au folosit unele dintre aceste manuscrise, înainte să fie aduse la Qumran.

Sulurile au fost scrise în cele trei limbi ale Scripturii. Din cele 240 de manuscrise biblice de la Qumran, 235 sunt scrise în ebraică şi 5 în greacă, şi dintre cele 701 de pergamente nonbiblice, 548 sunt scrise în ebraică, 137 în limba aramaică, şi 5 în limba greacă. Acest lucru înseamnă că cel puţin unii evrei din perioada celui de-al Doilea Templu vorbeau limba greacă, şi întăreşte ideea că Isus şi de urmaşii Săi ştiau limba greacă.

Manuscrisele biblice confirma şi îmbogăţesc Biblia ebraică folosită de către cercetători. Înainte de descoperirea lor, cea mai veche Biblie ebraică era Codex Leningrad (1008 d.Ch.), pe care se bazau cele cele mai multe ediţii folosite de cercetători. Există manuscrise și mai vechi, precum Codex Alep (începutul secolului al X-lea), și fragmente din Genizeh de la Cairo (începând cu secolul al IX) însă acestea nu reproduc integral textul Scripturii. Cel mai vechi manuscris biblic pe care îl avem în prezent este unul dintre cele de la Qumran, mai exact 4QExod-Lev, datând din aproximativ 250 î.Ch., ceea ce îi aduce pe cercetători mult mai aproape de timpul în care textele originale au fost compuse. Două dintre cele mai cunoscute și mai bine conservate suluri sunt Marele Sul al Cărţii Isaia (1QIsaa, din 125 î. Ch.) și Marele Sul al Cărţii Psalmilor (11QPsa, din 30-50 d.Ch.).

Sulurile cu suficient text pentru a fi identificate au fost împărţite în patru grupuri: proto-masoretic (mai exact, textul consonantic din spatele Textului Masoretic, ce reprezentată de aproximativ 40% din suluri), proto-samaritean (aproximativ 15%), pre-Septuaginta (aproximativ 5%), şi mixt sau neatribuit (aproximativ 40%). Manuscrisele proto-masoretice confirmă, în mod special acurateţea şi vechimea textului ebraic pe care îl putem consulta în ediţiile moderne ale Bibliei.

Cele mai multe dintre sulurile nebiblice aruncă lumină asupra iudaismului din perioada de dinainte de distrugerea celui de-al Doilea Templu. Anumite suluri ne ajută să înţelegem mai bine sectele evreiești precum fariseii, saducheii, şi esenienii. Documente sectare, cum ar fi Statutul Comunitar şi Documentul de la Damasc dezvăluie doctrinele şi învăţăturile esenienilor. Între acestea sunt, de pildă faptul că așteptau doi Mesia diferiţi (al lui Aaron şi al lui David), şi alte informaţii privind stilul lor ascetic de viaţă. Un text fascinant numit Unele Fapte ale Legii (4QMMT) este un manifest care detaliază modul în care interpretau esenienii aproximativ 25 de legi din Pentateuh, un mod foarte diferit de cel al fariseilor.

Unele suluri sporesc înţelegerea noastră cu privire la Iisus și primii creștini.Niciunul dintre manuscrisele de la Qumran nu a fost scris de către sau pentru creştini, dar foarte multe dintre ele sunt relevante pentru înţelegerea contextului istoric al originilor creştine. Cele trei cărţi mai des întâlnite la Qumran sunt Psalmi (36 suluri), Deuteronom (30), şi Isaia (21).

Sulurile nebiblice sunt și ele la fel de pertinente. De exemplu, Apocalipsa mesianică (4Q521) descrie lucrările şi minunile care vor însoţi venirea lui Mesia, într-un limbaj foarte apropiat de cuvintele lui Iisus din Luca 4:18-19 (va aduce o veste bună pentru cei săraci, va elibera pe robi, va deschide ochii orbilor, şi îi va ridica pe cei asupriţi), şi în Matei 11:4-5 şi Luca 7:21-22 (orbii vor vedea, morţii vor învia și va aduce vești bune celor săraci ). Acest lucru îi ajută pe cititorii Bibliei să înţeleagă că în pasajele menţionate Iisus a pretins a fi Mesia din profeţie.

În concluzie, Manuscrisele de la Marea Moarta ajută cercetătorii să se apropie mai mult de textele originale ale Vechiului Testament și să contureze contextul istoric și cultural al perioadei inter-testamentale.