Întrebarea care zdruncină chiar și credinţa clericilor

3168

„Unde este Dumnezeu?” este întrebarea dramelor inexplicabile. Atunci când această întrebare macină și gândurile unui înalt cleric, tendinţa firească ar fi să spunem că ceva nu se leagă.

Oamenii credinţei nu au îndoieli. Aceasta este o axiomă care poate fi deseori întâlnită în mediul religios. Însă are susţinere și în realitate? Ideea progresului spiritual fără sincope este atractivă, însă adeseori situaţiile prin care trecem generează multe semne de întrebare și zdruncină și încrederea în Divinitate.

Negarea existenţei lui Dumnezeu este cel mai adesea asociată cu necredinţa. Ar putea însă o persoană cu convingeri religioase ferme să intre în același carusel al întrebărilor care par să izvorască din necredinţă?

După toate aparenţele, necredinţa este incompatibilă cu fervoarea religioasă. Iar celor care se recomandă drept „oameni ai lui Dumnezeu”, cu diferite poziţii clericale, nu le este permis să experimenteze momente de derută spirituală. Ar putea fi considerate sacrilegii sau trădări ale misiunii primite și ale vocaţiei căreia i-au dat curs în mod deliberat.

Și totuși, și clericii pot avea trăiri personale marcate adeseori de zbucium și de întrebări fără răspuns.

Îndoieli la nivel înalt

Luând în considerare aceste elemente, aproape că nu ar trebui să surprindă „spovedania” celui mai înalt cleric anglican. Nimeni altul decât arhiepiscopul de Canterbury, care a recunoscut că a avut momentele sale de îndoială în legătură cu existenţa lui Dumnezeu. În timpul unei plimbări recente s-a întrebat cum e posibil ca Atotputernicul să nu intervină când se întâmplă o nedreptate.

Mărturisirea sa a fost făcută în cadrul unui interviu luat de un reporter BBC de faţă cu mai multe sute de persoane care participau la o slujbă într-o catedrală din Bristol. Justin Welby a recunoscut: „Sunt momente, desigur, când te gândești: «Există Dumnezeu? Unde este Dumnezeu?»” scrie The Guardian.

Conștient că declaraţia sa poate avea implicaţii multiple, Welby a ridicat miza, afirmând că „probabil nu este ceea ce ar trebui să spună un arhiepiscop de Canterbury”.

Afirmaţia cel puţin ciudată a liderului anglican l-a determinat pe reporter să insiste pentru a afla dacă în viaţa lui Welby au existat vreodată momente de îndoială. Deși a recunoscut că întrebarea îl pune în dificultate, clericul anglican a oferit un răspuns care l-a vulnerabilizat public: „Da, mă îndoiesc. Este o întrebare bună. Trebuie să mă gândesc bine cum s-o spun. Da, mă îndoiesc.” Ca o justificare a atitudinii sale, a citat exemplul din Psalmii 88, care „este plin de îndoială”.

Îndoială pentru credincioși?

Reverendul James Martin, un preot iezuit și redactor la o revistă americană, a sugerat că îndoielile arhiepiscopului sunt o parte naturală a relaţiei cu Dumnezeu. În opinia acestuia, și ucenicii s-au îndoit de puterea lui Iisus, chiar și după ce au fost făcute minuni în faţa lor.

Deseori percepem îndoiala ca fiind opusul credinţei, însă e oare posibil ca ea să aibă beneficii pe care în perioadele de criză cu greu le întrezărim?  John Ortberg, autor de succes și pastor, exprimă în cartea Credinţa și îndoiala că însăși natura credinţei reclamă prezenţa incertitudinii. „Îndoiala ne poate motiva să studiem și să învăţăm”, scrie Ortberg.

În acest context, devine explicabil de ce pe paginile Sfintei Scripturi apar nenumărate persoane a căror îndoială nu este trecută sub tăcere. De pildă, un profet precum Habacuc nu își reprimă deloc întrebările acuzatoare la adresa lui Dumnezeu. „Până când voi striga către Tine, Doamne, fără s-asculţi? Până când mă voi tângui Ţie, fără să dai ajutor?” sunt strigătele unui om care pare să fie în mijlocul disperării și nu în culmea credinţei, așa cum ne-am aștepta de la un profet.

Credinţa fără dileme nu este credinţă

Nu doar că îndoiala poate stimula progresul, dar lipsa ei poate genera o falsă siguranţă. Una care creează sentimentul unei împliniri spirituale fără esenţă. Despre aceasta vorbea, ca laic desigur, Andrei Pleșu atunci când constata: „Credinciosul «instalat“» confortabil în credinţa sa, credinciosul care nu mai are întrebări, drame, griji sufleteşti, stupori şi incertitudini e un simplu funcţionar bisericesc, a cărui suficienţă, al cărui «sedentarism» spiritual pot fi exasperante pentru Dumnezeu Însuşi.”

Poate fi bizară această deducţie, însă este una care, dincolo de reflecţiile pe care le generează, poate constitui sursa unei reevaluări a ceea ce presupune o spiritualitate autentică. Spiritualitate care, pentru a se dezvolta, trebuie să treacă și prin imperiul interogaţiilor fără răspuns și a crizelor existenţiale.

Și atunci care ar fi distincţia dintre cei care etalează valori religioase și cei care nu au nicio preocupare faţă de acestea? Deși par distribuiţi la poluri opuse, au un numitor comun: îndoiala.

Incertitudinile care amplifică… certitudinea

Un răspuns convingător este furnizat de ecranizarea Dumnezeu la judecată. Miza filmului este decizia unui grup de deţinuţi de la Auschwitz de a-L chema pe Dumnezeu la judecată in absentia. Era anul 1943. Cei din baracă doresc cu disperare nu doar să supravieţuiască, dar şi să evadeze din criza existenţială în care îi aruncase nazismul. Prizonierii încearcă să răspundă la eterna întrebare: De ce îngăduie Dumnezeu atâta suferinţă?

Deliberarea juriului format ad-hoc pare să Îi fie fatală lui Dumnezeu. Este declarat vinovat. Procesul este întrerupt însă de soldaţii naziști care pătrund în baracă pentru a lua următorul grup pentru camerele morţii. Se aude o voce stinsă care ridică ultima întrebare: „Și acum?” A venit și răspunsul: „Acum ne rugăm”, îi răspund ceilalţi.

Este concluzia în spatele căreia ghicim un alt gen de certitudine. Deși a recunoscut că are multe întrebări fără răspuns, Welby are convingerea că Dumnezeu este real. „Nu este vorba despre sentimente, este vorba despre faptul că Dumnezeu este credincios și un lucru extraordinar la faptul de a fi creștin este că Dumnezeu este credincios chiar și atunci când noi nu suntem”, a spus Welby.

Este, de fapt, certitudinea care poate menţine vie speranţa în întuneric. Dacă totul ar fi certitudine, de ce am mai avea nevoie de credinţă? Dacă nu am fi marcaţi de dileme, cum am mai putea progresa?

Foto: bristol.anglican.org