Măreţia unei vieţi obișnuite

Încă de la o vârstă fragedă, primim mesaje care ne îndeamnă să ne distingem de ceilalţi, să (ne) realizăm, să facem ceva măreţ cu viaţa noastră. Nu de puţine ori, vocile interpretează o partitură religioasă: Dumnezeu are planuri mari pentru noi, El va face lucruri cu adevărat remarcabile în viaţa noastră.

„Dacă aş putea prescrie un singur remediu pentru toate bolile lumii moderne, aş prescrie liniştea”, spunea Kierkegaard, explicând că nici Evanghelia nu poate fi auzită acolo unde vacarmul a devenit un limbaj în sine. Și nici măcar nu bănuia cât de mult zgomot va bruia zilele și mai ales minţile și inimile oamenilor care vor trăi la două secole distanţă de el. Parte din acest zgomot vine din agitaţia noastră de a trăi viaţa la maximum, consumaţi de dorinţa după o glorie pe care i-o atribuim lui Dumnezeu, dar din care încercăm să ne adjudecăm măcar fărâme, notează autoarea creștină Ruth Chou Simons.

Vânând măreţia care nu ni se cuvine

Poate că inimile noastre se grăbesc să spună un „Amin” entuziast atunci când cineva declară că Dumnezeu va face lucruri mari cu noi, dar Simons ne provoacă să analizăm veridicitatea acestui mesaj. În definitiv, care sunt criteriile după care evaluăm mărimea unui lucru? Este ceva măreţ în faptul că o mamă refuză o promovare pentru a-și crește copiii? Face Dumnezeu ceva remarcabil atunci când un copil al Său își dedică viaţa slujirii unora dintre „cei mai neînsemnaţi fraţi” ai Lui, rămânând la fel de neobservat ca și cei pe care îi slujește?

„Să căutaţi să trăiţi liniştiţi, să vă vedeţi de treburi şi să lucraţi cu mâinile voastre, cum v-am sfătuit” (1 Tesaloniceni 4:11).

Presiunea sub care ne trăim de multe ori viaţa vine tocmai din faptul că uităm că, în relaţia cu Dumnezeu, noi ne estompăm, iar El crește; abia când nu mai trăim pentru noi (și pentru imaginea noastră), gloria lui Dumnezeu se poate arăta în micile și marile noastre acte de ascultare, conchide autoarea.

După ce a cunoscut prea bine gustul unei vieţi de „succes”, care a înghiţit hulpav bucuriile obișnuite ale vieţii, autorul creștin Chad Bird avertizează asupra pericolelor care înfloresc din seminţele ambiţiei de a deveni cineva.

Ambiţia noastră ar trebui să fie aceea de a ne sugruma ambiţiile de a obţine faimă sau bani sau orice altceva care să ne sublinieze importanţa. Astfel de visuri mari pot deveni „coșmaruri și mai mari”, care ne strivesc speranţa și credinţa, în timp ce vânăm următorul „lucru mare”, notează Bird, aducând aminte cititorilor săi de îndemnul apostolului Pavel de a trăi în liniște (1 Tesaloniceni 4:11).

Totuși, o viaţă liniștită presupune să ai doar așteptări mediocre? Bird subliniază că ideea este să te concentrezi pe lucrurile care contează cu adevărat. În loc să-ţi irosești viaţa visând (sau poate chiar realizând) lucruri care să te aducă în prim-plan, mai bine să te lași confiscat de nevoile celor printre care Dumnezeu te-a așezat ca să le slujești așa cum poţi mai bine. În loc să te lași pervertit de ambiţia de a demonstra cine ești, să fii cucerit de simplitatea și umilinţa în care a fost înveșmântată, de la iesle la cruce, viaţa Fiului Său.

Este o graniţă subţire „între a dori ca Dumnezeu să te folosească pentru gloria Sa și a dori ca toată lumea să afle acest lucru”.

Nu este nimic greșit să îţi dorești să fii parte din planul grandios de salvare al lui Dumnezeu, dar este o graniţă foarte subţire „între a dori ca Dumnezeu să te folosească pentru gloria Sa și a dori ca toată lumea să afle acest lucru”, scrie pastorul Garrett Kell.

Sunt câteva semne de avertizare că am devenit „hoţi de slavă”, afirmă pastorul. Primul dintre ele este că dorim să fim apreciaţi și noi, nu doar Dumnezeul pe care-L slujim (Kell mărturisește că a plecat uneori dezamăgit de la biserică, pentru că simţea nevoia să i se spună că a predicat în mod memorabil, dar nimeni nu îi spusese). Un alt simptom îngrijorător este faptul că devenim frustraţi sau decepţionaţi atunci când Dumnezeu pare că ne trece cu vederea, folosindu-i pe alţii acolo unde credem că este locul nostru. De asemenea, devenim hoţi ai gloriei lui Dumnezeu atunci când suntem atât de preocupaţi de performanţele noastre în public încât neglijăm studiul Scripturii, postul sau rugăciunea – acele practici care arată cât de devotaţi Îi suntem atunci când nu ne vede nimeni.

Am putea fi mulţumiţi cu slujirea noastră chiar dacă nimeni nu observă și nu apreciază ce facem? Atunci când ne surprindem concurând pentru o măreţie care nu ne-a fost destinată, adevărul care ne poate vindeca este acela că Iisus a murit „ca să-i salveze de ei înșiși pe hoţii de glorie”; iar acesta este încă un motiv pentru care merită toată lauda, concluzionează Kell.

Măreţia investirii talanţilor

„Cui i s-a dat mult, i se va cere mult şi cui i s-a încredinţat mult, i se va cere mai mult” (Luca 12:48), spune Iisus. Dar cum rămâne cu cei care au primit mai puţine resurse, care au fost înzestraţi cu mai puţine abilităţi și care, tocmai din acest motiv, se simt ispitiţi să neglijeze „puţinul” care li s-a încredinţat?

Poate că Tadeu, ucenicul căruia Biblia nu-i pomenește decât numele, avea aceeași dilemă, scrie autoarea Shannon Popkin: Dacă nu este un Petru, care a primit cinci talanţi, aceasta înseamnă că el este slujitorul care a primit doi talanţi? Și, în acest caz, mai puţine resurse înseamnă o slujire mai puţin valoroasă?

Popkin subliniază câteva motive pentru care trebuie să investim conștiincios darurile primite. În primul rând, faptul că am primit mai puţin nu înseamnă că am primit puţin. În pilda talanţilor, stăpânul împarte talanţii într-un mod aparent inechitabil: un slujitor primește cinci talanţi, al doilea doi talanţi, iar ultimul numai unu. Având în vedere că un talant însemna contravaloarea a 6.000 de dinari, un dinar fiind plata pentru munca unei zile, cel care a primit un singur talant a primit, de fapt, foarte mult.

Citește și: Odă vieţii obișnuite

În al doilea rând, Dumnezeu știe care este capacitatea și limitele fiecăruia, așa că primim doar atât cât putem duce. Și, în final, chiar dacă abilităţile noastre sunt diferite (prin urmare, și performanţele vor fi diferite), răsplata este aceeași – slujitorul care a primit cinci talanţi este recompensat la fel cu cel înzestrat cu doi –, semn că devotamentul cu care lucrăm contează mai mult chiar decât rezultatele.

Măreţia de a fi indispensabil

Lucrurile banale, simple ale vieţii sunt exact lucrurile prin care Dumnezeu ne conduce la creștere și maturizare, punctează autorul creștin Mark Shelley. E o concluzie la care ajunge după o perioadă de nemulţumire cronică legată de viaţa lui „măruntă”. Pentru că i se părea dificil ca Dumnezeu să-Și pună amprenta asupra unei vieţi atât de obișnuite, cochetase cu ideea de a pleca în Africa, pentru a da piept cu greutăţi și provocări mai puţin obișnuite.

În cele din urmă, Shelley a realizat că procesul cizelării sale poate avea loc nu doar în circumstanţe extreme, ci și în cele obișnuite. Dumnezeu este doritor (și capabil) să ne schimbe, așa încât putem așeza în mâinile Lui transformarea noastră, în loc să ne temem să trăim viaţa obișnuită pe care ne-a pregătit-o.

O viaţă simplă poate deveni uimitoare dacă ne canalizăm ambiţiile spre atingerea scopului corect.

„Cuvintele menite să inspire adesea epuizează”, observă scriitoarea Melissa Kruger, într-un articol care analizează presiunea uriașă pe care o așază asupra noastră mesajele care vin din exterior. „Ia seama să împlinești bine slujba pe care ai primit-o în Domnul” (Coloseni 4:17) – acesta este mottoul la care povestește că revine de fiecare dată, pentru a contracara toate acele voci care îi spun că trebuie să muncească, să viseze sau trăiască mai mult. Ceea ce se cere de la noi este să slujim cu toată credincioșia acolo unde ne-a așezat El. Dacă ce avem de făcut astăzi este să ne iubim familia, să spălăm vasele sau să depunem formulare fiscale la timp, atunci putem face aceste lucruri ca și cum le-am face pentru Dumnezeu. O viaţă simplă poate deveni uimitoare dacă ne canalizăm ambiţiile spre atingerea scopului corect, conchide Kruger.

Nimic din ce avem de făcut nu este atât de neînsemnat încât să nu poată fi îndeplinit spre slava Lui.

Pornind de la afirmaţia celebrului regizor Alfred Hitchcock – filmele prezintă „viaţa, tăind din ea părţile plictisitoare” –, autoarea creștină Tish Harrison Warren observă că avem tendinţa de a ne dori ca viaţa creștină să fie golită de aspectele plictisitoare. Doar că și sarcinile monotone și activităţile de rutină sunt parte a planului lui Dumnezeu pentru noi; nimic din ce avem de făcut nu este atât de neînsemnat încât să nu poată fi îndeplinit spre slava Lui.

Acesta e un adevăr de care creștinii au nevoie să își amintească ori de câte ori cad în capcana comparaţiei unul cu altul, notează jurnalistul Greg Morse. Întotdeauna, chiar și în biserica primară (pe care o idealizăm), oamenii au fost ispitiţi să considere că unele daruri și abilităţi sunt esenţiale pentru creșterea și consolidarea bisericii, iar altele, mai puţin semnificative.

Apostolul Pavel respinge însă această viziune, pledând pentru importanţa fiecărui membru al trupului lui Hristos, indiferent de rolul pe care a fost chemat să îl exercite. Iar dacă binele trupului depinde de starea fiecărui organ în parte (1 Corinteni 12:12-30), în ochii Dumnezeului care ne socotește valoarea cu măsura Lui exactă, chiar și cel mai puţin înzestrat dintre toţi este indispensabil.

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.