Ani întregi de bunăstare, înghiţiţi de câteva luni de recesiune – așa s-ar rezuma criza economică mondială care a început în anul 2007. În esenţa ei, cea mai mare recesiune de după perioada interbelică s-a dovedit a fi o oglindă în care nu ne place să ne privim.

Cum a fost posibil ca, în interval de câteva săptămâni, întregul sistem financiar american să ajungă pe marginea prăpastiei şi cum s-a propagat șocul atât de rapid în întreaga lume – iată întrebări al căror răspuns complet include factori economici, politici, sociali și psihologici. Această complexitate, care s-a reflectat și în impactul de proporţii, face din recenta criză economică cel mai important eveniment din punct de vedere economic al ultimului sfert de secol. Criza a oferit imaginea unui sistem economic marcat de interdependenţă, şubred în principiile lui de funcţionare.

Visul american s-a transformat…

Începutul crizei a avut rădăcini în sfârşitul alteia. Criza dot-com, caracterizată de investiţii masive în companii online neprofitabile, intrate repede în faliment, destabilizase în 2001 economia americană. Soluţia Rezervei Federale (Fed) a fost scăderea ratei dobânzii pentru titlurile de stat la 1%, o decizie extrem de benefică pentru bănci, care puteau împrumuta bani cu o dobândă foarte mică, mai mică decât inflaţia. Excesul de capital din Japonia, China și Orientul Mijlociu, depozitat sau investit tot în Statele Unite, a contribuit și el la decizia băncilor de a da credite chiar și celor care în mod normal nu erau consideraţi eligibili. Americanii erau dispuşi să ia credite ipotecare exorbitante, pentru că pe piaţa imobiliară preţurile caselor erau într-o creştere constantă. Iar băncile aveau bani destui şi, în cazul în care clienţii nu mai puteau plăti creditul, oricum câştigau din vânzarea respectivelor locuinţe. În plus, comisioanele aferente unor astfel de împrumuturi nu erau de neglijat. Aşa au apărut creditele ipotecare subprime, adică mulţi bani daţi unor persoane iresponsabile sau incapabile să îi dea înapoi.

Din acest punct, mecanismul de distribuire[1] a riscului acestor credite ipotecare subprime a devenit atât de complex, încât nici cei implicaţi nu l-au înţeles în totalitate. Comportamentul iraţional al verigilor din complicatul sistem s-a concretizat în preocuparea și, ulterior, în certitudinea fiecăreia că îndepărtase riscul, când, de fapt, doar îi pierduse urma. Atunci când americanul de rând care luase un credit nu a mai avut cum să plătească, banca i-a luat casa. Oferta de locuinţe creștea astfel, în timp ce nu prea mai erau oameni care să le cumpere. Pentru prima dată după multă vreme, preţul caselor scădea. Şi o făcea vertiginos. Băncile aveau acum o mulţime de derivate[2], care nu mai valorau nici jumătate din suma cu care fuseseră achiziţionate. Pentru că nu mai aveau bani de dat şi pentru că erau şi ele datoare (se împrumutaseră ca să dea credite sau să cumpere derivate), băncile au intrat în impas: nu mai aveau cu ce să-şi plătească datoriile. Întreaga schemă le adusese în pragul colapsului.

Pe 14 septembrie 2008, vestea falimentului companiei Meryll Lynch, una dintre primele patru companii de consultanţă și servicii financiare din lume, a provocat panică în întregul sistem financiar. Rând pe rând, instituţiile legate prin aceste instrumente financiare riscante, adică cele mai mari bănci de investiţii, bănci comerciale și companii de asigurări, se îndreptau în aceeaşi direcţie. Erau tocmai instituţiile considerate „prea mari ca să cadă”[3]. De teama unui colaps al sistemului, guvernul a intervenit. Nu prea mai avea ce să facă, decât să pompeze bani în instituţiile afectate. Era însă prea târziu: şocul fusese deja transmis peste ocean.

…în coşmarul tuturor

Ce a urmat este un studiu de caz perfect pentru interdependenţa din sistemul economic. Primele state afectate au fost cele europene care deţineau „active toxice”, cum au fost numite derivatele riscante: Marea Britanie, Spania, Islanda, dar şi Germania sau Belgia.

Paradoxul l-au reprezentat băncile care nu deţineau active toxice şi care nu aveau legături semnificative cu sistemul bancar american, dar care au fost afectate. Joseph Stiglitz, câştigător al Premiului Nobel pentru Ştiinţe Economice, explica motivul acestui paradox: „Pieţele financiare sunt dependente de încredere, iar încrederea a fost erodată. Criza financiară prezentă a apărut dintr-un colaps catastrofic al încrederii.”

Din cauza lipsei de încredere, băncile europene au refuzat să se mai împrumute sau să împrumute altor bănci. Din acel moment, criza, care până atunci fusese doar la nivel financiar, s-a transformat într-una economică, pentru că nici companiile, nici persoanele fizice nu au mai putut lua credite uşor. Producţia, consumul şi tranzacţiile comerciale au fost limitate.

Momentul adevărului

Şi dacă tot era momentul scoaterii de sub preş a problemelor, în Europa au mai fost descoperite câteva. Emblematic este cazul Greciei, care, în anul 2009, atinsese un deficit bugetar de aproape 16% din PIB şi o datorie publică de 130%. Într-o perioadă de creştere economică în care nimeni nu stă să verifice starea financiară şi acurateţea statisticilor, liderii greci cheltuiseră iresponsabil şi falsificaseră statisticile, aşa încât să pară că îndeplinesc standardele impuse pentru menţinerea stabilităţii monedei euro. Când problema a fost descoperită, pentru că moneda unică risca să fie destabilizată de incapacitatea de plată a Greciei, a fost nevoie de mai multe planuri succesive de salvare.

Alte ţări europene, printre care şi România, creaseră înainte de criză reţeta perfectă pentru recesiune: un balon speculativ imobiliar pe modelul Statelor Unite, datorii private şi publice mari, alături de măsuri economice de relaxare fiscală pe timp de creştere economică.

În ceea ce priveşte restul lumii, se spera că America Latină, Africa şi Asia vor scăpa mai uşor de contagiune, pentru că relaţiile economice nu erau atât de strânse. În Africa şi în America Latină însă, criza a fost transmisă prin bănci, care, în spaima crizei de lichidităţi, şi-au retras banii din ţările în curs de dezvoltare, generând scăderea producţiei şi a comerţului. În Asia[10], deşi a avut o intensitate mai mică pentru că piaţa asiatică era suficient de mare ca să întreţină consumul, criza a fost totuși resimţită prin scăderea producţiei.

La numărătoarea finală, nicio ţară nu scăpase de efectele crizei, cu o excepţie: Canada. Ce făcuse Canada să fie aproape neatinsă de criza financiară? Un sistem bancar foarte bine pus la punct, reglementat cu atenţie de stat. Dar și Canada învăţase lecţia prudenţei pe pielea ei, reformarea sistemului bancar canadian, din 1985, venise ca urmare a unei crize bancare.

Optimiştii incurabili

În mijlocul dezastrului, două mari întrebări au apărut pe buzele tuturor: „Cum de nu şi-a dat nimeni seama ce avea să urmeze?”, dar mai ales „Cum a fost posibil un asemenea dezastru în mijlocul unei înfloritoare creşteri economice?”

Răspunsul la prima întrebare este legat de una dintre problemele de bază ale economiştilor: imposibilitatea de a crea modele care să prezică evoluţiile economiei. Deşi bazate pe demonstraţii coerente, multe dintre aceste modele sunt infirmate de realitate. Chiar şi în cazul modelelor economice create ca urmare a evenimentelor trecute, complexitatea contextului economic, ce cuprinde şi comportamentul social schimbător al indivizilor, poate duce la rezultate diferite în două situaţii cu aceleaşi variabile. De aceea economiştii şi actorii pieţelor au folosit această incapacitate de prezicere ca justificare pentru luarea lor prin surprindere.

Trebuie remarcat totuşi faptul că au fost oameni care şi-au dat seama de pericolul unei crize, dintre care cei mai faimoşi sunt Nouriel Roubini, Med Jones, Peter Schiff şi Dean Baker. Acesta din urmă anunţase[4] încă din anul 2002 că Statele Unite au creat un balon imobiliar. În toamna anului 2006, Nouriel Roubini explica pe puncte viitoarea criză financiară şi îşi exprima convingerea că nu va rămâne doar problema Statelor Unite.

De fapt, orice analist atent ar fi putut să vadă că preţurile creşteau necontrolat, fără o bază reală şi fără să păstreze corelaţia pe care o aveau de câteva decenii cu inflaţia şi cu preţurile chiriilor. Surprinzător, această realitate evidentă a fost neglijată chiar şi de cei mai experimentaţi din sistem.

Un răspuns mai amplu a fost oferit de psihologi, care au analizat comportamentul uman în perioadele antemergătoare mai multor tipuri de crize, nu doar celei economice. În faţa incertitudinii, au concluzionat aceştia, oamenii tind să acţioneze mai mult pe baza riscului perceput decât pe baza riscului obiectiv. Riscul perceput se creează de cele mai multe ori prin extrapolarea în prezent a trecutului. Dacă trecutul este unul pozitiv, cum a fost de exemplu evoluţia preţurilor pe piaţa imobiliară până în anul 2007, viitorul este privit cu optimism şi încredere. Acest optimism nefondat, însoţit de lăcomie au determinat „o miopie a dezastrului”, care a contagiat cea mai mare parte a societăţii.

Cât despre modul în care a fost posibil ca o criză să apară chiar în timpul unei creşteri economice, răspunsul este unul mai vechi şi vine ca o confirmare a teoriei ciclului economic. Doi dintre susţinătorii de seamă ai acestei teorii au fost Karl Marx şi John Maynard Keynes, care au ajuns, separat, la concluzia că economia oscilează permanent între creştere economică şi recesiune, iar intervalul de timp la care cele două se schimbă nu poate fi determinat cu exactitate. Sunt însă câteva semnale care le prevestesc pe fiecare dintre ele.

De exemplu, toate perioadele de criză care au făcut parte din ciclu în ultimul secol – între care şi Marea Depresiune dintre 1929 şi 1933 – au avut în comun o deteriorare a simţului moral, care ducea la convingerea, argumentată de teorii economice coerente, că poţi câştiga fără a munci, că poţi să iei decizii riscante şi să nu-ţi asumi consecinţele lor, că nu contează ce efect au acţiunile tale, atâta timp cât ai grijă să transferi problema în ograda vecinului. Dar, mai presus de toate, prima convingere era că totul va fi bine, din moment ce toată lumea face la fel şi toate merg bine. Hyman Minsky, prestigios economist american ale cărui lucrări au intrat în atenţie mai mult după intrarea în criză, numea elegant această deteriorare a simţului moral „economia euforică”[5].

Mai sunt şi acum suficienţi economişti şi oameni de rând care au aceleaşi „optimiste” convingeri, poate şi din cauză că nu au fost loviţi puternic de efectele crizei. Din păcate, sunt la fel de mulţi cei care au simţit pe pielea lor durerosul adevăr.

Faţa umană a crizei

„Nici într-un milion de ani nu m-aş fi gândit că un om ca mine va ajunge să doarmă într-o maşină. Dar aici sunt şi asta e viaţa mea din ultimii patru ani”, le povestea cu amărăciune James Frangella jurnaliştilor de la Sky News. Din cauza crizei, nu mai are nici locul de muncă sigur şi bine plătit, nici casa spaţioasă şi nici posibilitatea de a găsi un loc decent de muncă. Se consideră norocos că a găsit un loc în care să parcheze fără riscul de a fi amendat. Povestea lui, înmulţită cu alte patru milioane de poveşti ale unor oameni care şi-au pierdut locuinţele, doar în Statele Unite, vorbeşte despre pierderea unei case, a unui vis şi a speranţei. Din fericire, nu toţi cei care şi-au pierdut casele stau pe străzi, ca James.

Dintre toate schimbările care au apărut ca urmare a crizei economice, cea socială iese cel mai tare în evidenţă. Măsurile luate de guverne pentru a limita dezastrul i-au afectat cel mai tare pe cei care purtau cea mai mică vină. Înrăutăţirea situaţiei sociale s-a văzut cel mai clar în rata șomajului și în protestele de stradă.

La nivel global, numărul șomerilor pe termen lung a crescut cu 85% de la începutul crizei, ajungând la 202 milioane, conform unei statistici a Organizaţiei pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE). Cele mai grav afectate state sunt Spania și Grecia, unde peste un sfert din populaţia aptă de muncă nu își găsește slujbă. Tot în aceste state, situaţia este și mai gravă în ceea ce privește şomajul în rândul tinerilor. „M-am pregătit pentru o lume care nu există”, remarca Maria Ulldemolines, proaspăt absolventă de studii superioare din Spania, unde procentul tinerilor șomeri a depășit 55% în primul trimestru al acestui an[6].

Rata șomajului, alături de scăderea salariilor, creșterea preţurilor la bunurile de consum, taxe mai mari, au dus la nemulţumirea oamenilor, care au înţeles că redresarea economică se făcea pe seama lor. Nu au mai putut fi liniştiţi de guverne, în condiţiile în care instituţiile financiare sau oamenii politici care au declanşat-o îşi vedeau liniştiţi de treabă.

Protestele nu au întârziat să apară în Europa, primii fiind islandezii, care, la începutul anului 2009, au dat jos guvernul care gestionase prost criza. „Trădarea prin neglijenţă este tot trădare”, scandau atunci protestatarii nervoși strânși în faţa guvernului. Dintr-o ţară cu un şomaj aproape de zero, Islanda ajunsese la 500% în doar patru luni[7].

Grecii le-au urmat islandezilor şi au fost cei mai vocali, din cauza măsurilor de austeritate foarte aspre. Eficienţa acestor măsuri s-a dovedit a fi mică sau inexistentă, în urma lor rămânând tot şomaj ridicat, inegalitate şi sărăcie. Mecanismul European de Stabilitate (MES), un instrument de protejare a zonei euro creat de Uniunea Europeană în urma crizei, a pus şi mai mare presiune pe statele din zonă.

În faţa unui viitor tot mai sumbru, statele europene şi-au căutat un ţap ispăşitor. Germania, factor de decizie în Uniunea Europeană, a fost cea acuzată că îşi bazează prosperitatea pe împovărarea lor. Fondată sau nu, această atitudine are în spate sentimentul de neîncredere şi de pierdere a controlului la nivel de stat. Chiar dacă integrarea şi stabilitatea sunt încă scopurile afişate ale Uniunii Europene, fiecare stat a învăţat că e mai bine să-şi păzească spatele. Grecia oferise o lecţie clară despre ce înseamnă pierderea controlului.

În Statele Unite, amenzile de miliarde de dolari cu care fuseseră sancţionate băncile vinovate erau praf în ochi, în comparaţie cu sumele de şase ori mai mari folosite pentru salvarea lor şi cu profiturile anuale ale acestor companii.

Pe 17 septembrie 2011, mişcările de tip Occupy, prin care mii de oameni din toată lumea denunţau inegalitatea, care atinsese cote maxime, a fost un semnal clar al atingerii unei limite. „Noi suntem cei 99%” era sloganul revoltei, care făcea referire la concentrarea averii şi a bunăstării în mâinile a 1% din locuitorii planetei. Mişcarea însă, deşi a influenţat anumite decizii politice, nu a creat acea răsturnare pe care o aştepta multă lume.

La nivel individual, criza s-a manifestat printr-o pierdere a speranţei în redresarea situaţiei. Sărăciţi, ajunşi la capătul puterilor, mulţi au decis să-şi ia viaţa. O statistică realizată în 54 de ţări relevă o creştere cu 3% a numărului de sinucideri de la începutul crizei, cu procente mai mari în statele afectate mai tare de criză.

„Oamenii sunt speriaţi că altceva o să meargă rău şi caută siguranţa, siguranţă cu orice preţ”, remarca Andy Haldane, economist-şef al Băncii Angliei. Va fi interesant de observat cât de mare va fi fost acel preţ, mai ales că o privire scurtă în trecut arată că perioadele de criză sunt cel mai bun mediu de dezvoltare a extremismului.

O poveste cu final deschis

Recesiunea s-a încheiat de la jumătatea anului 2009, anunţa în 2010 Biroul Naţional de Cercetare Economică (NBER) din Statele Unite. Economişti şi oameni de rând s-au agăţat de firavele creşteri ale economiei atât din Statele Unite, cât şi din Europa. Şi, pentru un timp, părea că totul merge în direcţia cea bună.

Finalul lui 2014 a adus însă doar veşti rele: Japonia a intrat în recesiune, creşterile economice prevăzute nu corespund cu realitatea mult mai modestă, iar rata şomajului nu are şanse să îşi scadă în viitorul apropiat. Din ce în ce mai des, economişti şi lideri vorbesc de o a doua criză, adevărata criză.

Liderii europeni au repetat de atâtea ori în anul 2014 că finalul crizei e departe, încât e greu de crezut că toţi se înşală. Mai mult, schimbări reale nu au fost făcute în sistemul financiar american, care are încă probleme grave la asumarea responsabilităţii şi la realizarea de reforme radicale. Valoarea derivatelor la nivel mondial a ajuns la inimaginabila sumă de 700 de mii de miliarde de dolari (comparativ, PIB-ul Statelor Unite în anul 2013 a fost de 16 mii de miliarde de dolari), în timp ce statul american pompează necontrolat bani în economie, iar moneda euro este în permanent pericol. Dacă tragem linie, la capitolul la care trebuia să se schimbe cel mai mult lumea în urma crizei, adică la cel economic, schimbările au fost doar atâtea cât să ne menţină pe linia de plutire.

Fondul problemei a rămas însă acelaşi. Nu s-a schimbat mare lucru, pentru că, în definitiv, criza este despre noi. În ea ne-am văzut lăcomia, temerea, lipsa încrederii şi neasumarea responsabilităţii. Şi noi nu suntem dispuşi să ne schimbăm, mai ales dacă ni se pare că pericolul a trecut. Nu trebuie uitat totuşi că cine nu învaţă nimic din istorie e condamnat să o repete.

Footnotes
[1]„Pentru simplificarea explicaţiei, anumite etape, de exemplu vânzarea creditelor de către băncile de credit către băncile de investiţii, au fost eliminate.”
[2]„Băncile de investiţii, pentru a scăpa de creditele riscante, au pus toate creditele ipotecare într-un «pachet», pe care l-au transformat în nişte instrumente financiare numite derivate (instrumente financiare a căror valoare depinde sau derivă din valoarea altui activ), împărţite pe diferite categorii de risc cu ajutorul companiilor de rating. Aceste instrumente au fost cumpărate de toate tipurile de investitori și au împânzit într-o măsură atât de mare piaţa, încât de multe ori au ajuns din nou la băncile care le emiseseră, care le asigurau la mari companii de asigurări.”
[3]„Teoria instituţiilor prea mari ca să cadă a fost popularizată în anul 1984 de congresmanul Steward McKinney, care susţinea că falimentul anumitor instituţii ar avea un impact atât de mare, încât ar pune în pericol stabilitatea întregului sistem. Soluţia propusă de el era intervenţia guvernului pentru salvarea acestor instituţii.”
[4]„Dean Baker, «The run-up in houses prices: is it real or is it another bubble?», august 2002, cepr.com”.
[5]„ Hersh Shefrin, Meir Statman, «Behavioral finance in the financial crisis», Santa Clara University, noiembrie 2011, p. 25.”
[6]„Spain: growth with jobs, International Labour Organization paper, 2014.”
[7]„Solveig Olafsdottir, «Financial crisis in Iceland», redcross.int.”

Note

„Pentru simplificarea explicaţiei, anumite etape, de exemplu vânzarea creditelor de către băncile de credit către băncile de investiţii, au fost eliminate.”
„Băncile de investiţii, pentru a scăpa de creditele riscante, au pus toate creditele ipotecare într-un «pachet», pe care l-au transformat în nişte instrumente financiare numite derivate (instrumente financiare a căror valoare depinde sau derivă din valoarea altui activ), împărţite pe diferite categorii de risc cu ajutorul companiilor de rating. Aceste instrumente au fost cumpărate de toate tipurile de investitori și au împânzit într-o măsură atât de mare piaţa, încât de multe ori au ajuns din nou la băncile care le emiseseră, care le asigurau la mari companii de asigurări.”
„Teoria instituţiilor prea mari ca să cadă a fost popularizată în anul 1984 de congresmanul Steward McKinney, care susţinea că falimentul anumitor instituţii ar avea un impact atât de mare, încât ar pune în pericol stabilitatea întregului sistem. Soluţia propusă de el era intervenţia guvernului pentru salvarea acestor instituţii.”
„Dean Baker, «The run-up in houses prices: is it real or is it another bubble?», august 2002, cepr.com”.
„ Hersh Shefrin, Meir Statman, «Behavioral finance in the financial crisis», Santa Clara University, noiembrie 2011, p. 25.”
„Spain: growth with jobs, International Labour Organization paper, 2014.”
„Solveig Olafsdottir, «Financial crisis in Iceland», redcross.int.”