„Avem nevoie de o viziune mai mare despre rugăciune. Avem nevoie de viziunea lui Dumnezeu! Să continuăm să ne rugăm și să îndrăznim să cerem mai mult – pentru lauda lui Dumnezeu, pentru ca Evanghelia să ajungă în toată lumea, la toate popoarele, și Iisus să revină!”[1]
Preocuparea de a ne apropia mai mult de Dumnezeu în rugăciune a traversat mileniile și se regăsește în sufletul oricărui creștin care se străduiește, după toate puterile lui, să rămână pe Cale.
Cele ce urmează reprezintă rodul unui an în care mi-am propus, de la bun început, să pătrund mai mult în misterul legăturii pe care o stabilim cu Creatorul și Răscumpărătorul nostru în chip tainic, prin intermediul rugăciunii. Sunt constatări și concluzii care mi-au fost revelate nu doar în mod teoretic, prin texte sau confesiuni directe ale unor minunaţi oameni ai rugăciunii, ci și prin adoptarea în practică și trăirea lor. Sursele de inspiraţie au fost: cuvintele Mântuitorului, diverse personaje biblice, Ellen White, Cindy Tutsch, Melody Mason, pastori, prezbiteri, credincioși tineri și vârstnici, bărbaţi și femei, din ţară și din străinătate. Le sunt recunoscătoare tuturor și mă bucur să le împărtășesc altora din bogăţia lor duhovnicească.
De ce să fim însă atât de preocupaţi de a deprinde ceea ce Ellen White numea „respiraţia sufletului”? Pentru că a fi un „om al rugăciunii” nu este doar apanajul unora dintre creștini, un dar divin rar, presărat sporadic prin biserici, ci este un atribut ce ar trebui să caracterizeze orice viaţă de credinţă.
De fapt, raportându-ne la vremurile pe care le trăim, ar fi de dorit să devenim cu toţii oameni ai rugăciunii, ceea ce ne-ar ajuta să rezistăm vicisitudinilor, să fim întăriţi și încurajaţi și să rămânem copii ai lui Dumnezeu pentru veșnicie.
Am ales să prezint în acest articol reflecţii din experienţa de până acum, cu conștiinţa faptului că rugăciunea presupune o perpetuă apropiere și aprofundare a dialogului nostru fertil cu Dumnezeu. În același timp, ea ne înviorează sufletul și ne facilitează apropierea unii de alţii, hrănind râvnita dragoste frăţească, filadelfia.
Îndemnuri
Punctul de pornire cel mai inspirat a fost luarea în considerare a acelor îndemnuri biblice mereu valabile, mereu utile, regăsite în evanghelii: „[O]rice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi și primit, și-l veţi avea” (Marcu 11:24). Așadar, să luăm în stăpânire ceea ce am cerut după voia Dumnezeu: când ne ridicăm de pe genunchi, să o facem acţionând cu toată puterea deja primită în timp ce ne rugam; această atitudine de încredere ne va păzi de acea neputincioasă „formă de evlavie” căreia unii îi tăgăduiesc puterea, în sinea lor, și zădărnicesc astfel rostul oricărei rugi. Mai mult, să-I mulţumim lui Dumnezeu în avans pentru protecţia pe care I-o cerem faţă de orice atac al răului.
Tot printre îndemnurile Mântuitorului se află câteva menite să ne curăţească și să ne pregătească duhul care I se înfăţișează Lui: „[C]ând staţi în picioare de vă rugaţi, să iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, pentru ca și Tatăl vostru, care este în ceruri, să vă ierte greșelile voastre” (Marcu 11:25); „[c]ând vă rugaţi, să nu fiţi ca făţarnicii […]. Ci tu, când te rogi, intră în odăiţa ta, încuie-ţi ușa și roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; și Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti” (Matei 6:5,6); „[c]ând vă rugaţi, să nu bolborosiţi aceleași vorbe, ca păgânii […]; căci Tatăl vostru știe de ce aveţi trebuinţă, mai înainte ca să-I cereţi voi” (Matei 6:7,8).
În epistolele din Noul Testament, am remarcat în mod special câteva îndemnuri care arată în ce condiţii rugăciunea noastră este eficientă: „Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit” (Iacov 5:16). Desigur că neprihănirea numai Dumnezeu ne-o atribuie, după harul Său, însă ceea ce ţine de noi este să ne rugăm fierbinte, implicându-ne cu toată fiinţa în cauza pentru care pledăm; să nu rămânem precum laodiceenii căldicei (Apocalipsa 3:16), a căror suficienţă le zădărnicește comunicarea cu Cerul.
O mărturie a apostolului Pavel dezvăluie profunzimea dependenţei noastre de puterea divină: „[C]ând sunt slab, atunci sunt tare” (2 Corinteni 12:10). Într-adevăr, abia atunci când ne recunoaștem neputinţa, dar ne smerim, mărturisindu-ne greșelile cu pocăinţă, vom putea fi conduși de Cel Atotputernic prin adevărate miracole.
De asemenea, noi nu trebuie să-I atribuim lui Dumnezeu limitele noastre de răbdare, bunăvoinţă, milă sau îndurare atunci când mijlocim pentru semeni în rugăciune ori când Îi cerem pentru noi iertare. Este ceea ce ne îndeamnă Ellen White: „Adu înaintea lui Dumnezeu nevoile, bucuriile, necazurile, grijile și temerile tale! Tu nu Îl vei putea face să se simtă împovărat.” Autoarea completează acest îndemn subliniind că planul lui Dumnezeu cuprinde și lucruri care apar numai ca răspuns la rugăciune și care, altminteri, nu s-ar înfăptui. În privinţa atitudinii deschise la acţiune și schimbare în bine, care ar trebui să urmeze cererii adresate lui Dumnezeu, suntem preveniţi că acela „care doar se roagă, nefăcând nimic altceva, în curând va înceta și să se roage sau rugăciunile lui vor deveni un simplu formalism”[2]. Efectul benefic al rugăciunii active urmate de fapte este că ne rafinează caracterul, ne modelează voinţa și curajul și ne face eficienţi prin puterea lui Dumnezeu.
Principii ale rugăciunii
Desigur, suita aceasta de principii menite să ne hrănească evlavia și să aducă roade bune în viaţa de rugăciune nu este exhaustivă; cititorii o pot completa din propriul studiu și din propria experienţă.
Cererile noastre în rugăciune să fie în acord cu Cuvântul lui Dumnezeu; la fel și ceea ce considerăm a fi răspunsuri primite. Acest etalon ne apără de rătăciri, ne ajută să ne menţinem viaţa în cadrul voii divine. Numai prin comuniunea strânsă cu Dumnezeu și cu Cuvântul Lui învăţăm să-I distingem glasul și să ne ferim de ademenirile altor „voci” amăgitoare.
Rugăciunea devine „respiraţia sufletului” atunci când puterea ei se face simţită în viaţa noastră prin bucuria, nerăbdarea și tihna practicării ei, prin recunoștinţă și laudă faţă de Dumnezeu; ea nu va deveni astfel o povară, un ritual, un automatism sau o atitudine făţarnică, ci o nevoie și o dorinţă permanentă. Evangheliile ni-L înfăţișează pe Iisus Hristos rugându-se ore și nopţi întregi; aceasta ne indică faptul că El Își găsea odihna sufletului în această comuniune cu Tatăl.
Dumnezeu ne arată că acela care are deprinderea rugăciunii ca o comuniune cu El nu va fi niciodată singur și va avea pacea sufletească până și în mijlocul furtunilor vieţii. Mai mult, rugăciunea poate fi și cadrul celei mai mari libertăţi interioare. Așa se explică mărturiile din perioada detenţiei ale pastorului luteran Richard Wurmbrand, începând chiar cu titlul cărţii sale, Cu Dumnezeu în subterană.
Ne putem supune lui Dumnezeu la fel cum Se supunea Mântuitorul în urma rugăciunii, primind tăria faptelor pe care Tatăl I le dădea de făcut și înţelepciunea cuvintelor pe care Tatăl I le dădea de rostit. Altminteri, riscăm să facem ceea ce nu ne e dat și să nu facem ceea ce ne e dat nouă, personal.
Vom învăţa să distingem glasul Lui, în dialogul rugăciunii, pe măsură ce vom aprofunda Cuvântul revelat și-L vom cunoaște tot mai mult pe Cel ce este Cuvântul întrupat. Însă chiar și rugăciunile stângace, neînţelepte, dar oneste pot fi purtate în faţa tronului de har prin suspinele negrăite cu care mijlocește Duhul Sfânt pentru noi.
Rugăciunea este, mai întâi, un privilegiu solemn de a ne prezenta în audienţă în faţa Împăratului împăraţilor, care, în același timp, este marele nostru Prieten iubitor, ce așteaptă ca iniţiativa să fie a noastră.
Prietenia manifestată în rugăciune este inegală, în sensul că El ne cunoaște pe deplin și ne oferă totul, iar noi Îl cunoaștem puţin și Îi cerem puţin; însă, cu cât avansăm în a-L cunoaște, cu atât Îl vom iubi mai mult, și asta ne va umple de viaţă și de încredere; expresia Mântuitorului „viaţă din belșug” este echivalentă cu „iubire din belșug”.
Prietenia cu El ne face să înţelegem că darurile ni se dau ca să le folosim pentru slujirea lui Dumnezeu, în folosul duhovnicesc al tuturor. De asemenea, vom constata că vom fi puși la încercare în legătură cu ceea ce cerem și primim prin rugăciune, precum și cu ceea ce propovăduim.
Rugăciunea neîncetată presupune să păstrăm mereu, pe fundalul conștiinţei noastre, un dialog deschis cu Dumnezeu în orice activitate zilnică. Aceasta ne va aduce deplina încredere în voia Lui cu privire la noi, chiar dacă ea nu corespunde cu dorinţele noastre și chiar dacă uneori nu o înţelegem; de asemenea, încrederea aceasta ne va face să nu mai împărţim motivele de rugăciune în importante sau mărunte, pentru că nu noi știm ce este important și ce nu.
Când ne rugăm pentru problemele altora, Dumnezeu se ocupă de ale noastre.
În grupuri de rugăciune și în comunitatea bisericii, rugăciunile trebuie să fie sumare, concrete, vizându-i pe toţi cei prezenţi și creând unitate; acestea sunt doar rodul rugăciunilor practicate în intimitatea casei noastre, a vieţii cotidiene, când putem prelungi dialogul cu Dumnezeu oricât simţim nevoia.
Miracolele trăite în urma rugăciunilor nu trebuie considerate niște garanţii pe vecie, ci niște indicii ale bunătăţii divine care se revarsă tot mai abundent asupra celor care cresc în credinţă.
Când postul însoţește rugile noastre, ne aflăm în posesia celor mai eficiente mijloace de a ne împotrivi Celui Rău, de a-l alunga din jurul și din interiorul nostru.
Perspective de dorit
Dumnezeu ne vrea uniţi prin dragoste frăţească, iar rugăciunea în comun este cel mai bun liant, accesibil chiar și în condiţii grele, de lipsuri, pericole, crize, pentru că este pur spiritual și scapă constrângerilor. Avem în rugă mediul care-i unește și-i apropie pe credincioși în prezenţa lui Dumnezeu. Îndeosebi în micile grupe de rugăciune se pot dezvolta în noi virtuţi creștine care ţin de interacţiunea umană: empatia, altruismul, compasiunea, colaborarea, solidaritatea, consecvenţa sau recunoștinţa. În plus, spre deosebire de rugile solitare, știm că în mijlocul celor adunaţi în Numele Mântuitorului se află și El (Matei 18:20). Este promisiunea de aur a vieţii de închinare, așadar să o preţuim!
Corina Matei oferă, sistematizând, o trecere în revistă a celor mai importante experienţe cu privire la rugăciunea individuală și la practica rugăciunii în grup, acumulate în decursul acestui an.
