În experienţa noastră creștină, tindem spre desăvârșire, dar admitem onest că suntem la un univers distanţă de ea. Incapacitatea de a trăi la înălţimea standardelor lui Dumnezeu îi determină pe mulţi să simtă că nu mai pot fi beneficiari ai iertării divine, cel puţin până se vor dovedi îndeajuns de puternici pentru a nu mai ceda în faţa păcatelor cu care se luptă.

Înainte să se mute peste Ocean, Levi, băieţelul surorii mele (pe care l-am considerat întotdeauna și al meu), a rămas în casa noastră vreme de aproape un an. Levi era ca argintul viu: niciodată în locul în care îl știai câteva minute (ori secunde) mai devreme și totdeauna pus pe câte-o năzbâtie nouă. Nu-mi amintesc deloc ce făcuse în ziua despre care vă povestesc, dar știu că ultima năzdrăvănie îmi crease o nevoie urgentă de o gură de aer proaspăt. Și cum într-o curte ca a noastră e greu să ieși doar ca să respiri aer curat, am zăbovit ceva mai mult, pentru că era câte ceva de făcut în orice direcţie aș fi virat. Între timp, dinspre casă se prelingea spre mine o liniște suspectă și, foarte probabil, degrabă aducătoare de necazuri. Nu s-a deschis nicio ușă, nu s-a auzit niciun glas subţirel cerând să fie lăsat afară și n-a apărut niciun cap blond la geam, doritor să testeze temperatura de afară. Stresată de liniștea aceasta neobișnuită, m-am grăbit să revin în casă, unde Levi se juca foarte liniștit pe covor.

De fapt, și feţișoara lui era mai roșie decât de obicei, așa că l-am întrebat, cu surprindere, dacă a plâns. Levi a confirmat spăsit și, în timp ce încercam să mă dumiresc ce s-ar fi putut întâmpla, mi-a aruncat explicaţia la care m-aș fi așteptat cel mai puţin: „Am crezut că n-o să mă ierţi niciodată.” M-am simţit ca o mătușă îngrozitoare, pentru că ceva din mimica sau vorbele mele i-a putut transmite acest mesaj stupefiant.

Îmi aduc aminte cum, în timp ce îl îmbrăţișam, simţeam că inima se mutase din locul ei și era acum doar un șuvoi de iubire și de durere pentru jalea aceasta nejustificată, dar reală, a unui boţ de om. Cum ar putea o inimă de om să nu ierte greșelile unui copil, oricât de sâcâitoare sau de nesăbuite, chiar dacă, surprinzător și nu prea, ele s-ar repeta în timp?

„Cine este omul acela dintre voi care, dacă-i cere fiul său o pâine, să-i dea o piatră? Sau dacă-i cere un pește, să-i dea un șarpe?” (Matei 7:9-10), întreba Iisus, așezând în antiteză subţirimea bunătăţii umane cu autentica bunătate a Tatălui din ceruri, care „va da lucruri bune celor ce I le cer” (Matei 7:11).

Știm că Dumnezeu ne iubește și ne iartă greșelile mărturisite, dar sunt ocazii în care ne sfiim să cerem iertare sau ne simţim nevrednici și nesiguri că vom fi iertaţi, după ce am alunecat din nou în greșeli pe care a fost nevoie să le mărturisim deja de cine știe câte ori. Oricât vuiet ar face sentimentele noastre, realitatea este că ele nu ne pot spune nimic credibil cu privire la starea noastră înaintea lui Dumnezeu. Iertarea, păcatul, desăvârșirea creștină sunt subiecte în care Dumnezeu are ultimul cuvânt, iar El ne-a făcut deja cunoscut în scrisoarea Sa către noi tot ce avem nevoie să știm cu privire la ele.

Cum s-a purtat Iisus cu păcătoșii

Omul acesta primește pe păcătoși și mănâncă cu ei” (Luca 15:2) – aceasta a fost una dintre acuzaţiile rostogolite constant de farisei și cărturari în timpul lucrării publice a lui Iisus. Deși nu realizau acest lucru, adevărul cuprins în mesajul prin care încercau să-L defăimeze era, de fapt, cea mai bună veste pe care au primit-o vreodată pământenii: un Dumnezeu care nu a ocolit păcătoșii, ci i-a căutat, i-a vindecat, i-a iertat și le-a dat șansa să o ia de la capăt.

Iisus a fost oaspetele lui Zacheu, considerat foarte păcătos de concetăţenii săi, pentru că era șeful vameșilor, recunoscuţi pentru corupţiae. Aceasta n-a fost o simplă vizită de curtoazie. „Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta” (Luca 19:9), a declarat Iisus, adeverind astfel că există speranţă pentru orice păcătos, cu condiţia ca El să fie acceptat în inima și casa acestuia. Printre cei 12 ucenici ai Săi, Iisus a chemat și un vameș. A iertat păcatele femeii prinse în adulter și s-a oprit, pentru o discuţie cu mize veșnice, lângă fântâna unde se găsea o samariteancă – și încă una a cărei viaţă nu era deloc un etalon de moralitate.

Pentru că Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut” (Luca 19:10) și viaţa niciunuia dintre cei care s-au lăsat atinși de El n-a mai rămas vreodată aceeași.

Sfinţii care păcătuiesc

Pare firesc ca Iisus să-i ierte pe cei care trăiesc afundaţi în păcat și să-i recupereze pe cei înstrăinaţi, dar cum se raportează El la păcatele celor care L-au cunoscut deja, care au fost convertiţi și care I-au devenit colaboratori în misiunea Sa de salvare?

Evanghelistul Marcu relatează o întâmplare care are loc chiar în preajma răstignirii lui Iisus. Ajuns la Capernaum, Iisus le adresează ucenicilor o întrebare simplă, la care niciunul nu se grăbește să răspundă: „Despre ce vorbeaţi unul cu altul pe drum?”. Adevărul era că se certaseră, încercând să stabilească cine dintre ei va fi cel mai mare în împărăţia pe care credeau că Iisus o va instaura curând. Și, pentru că știau bine că o astfel de discuţie nu își are locul între ei, chiar au încetinit pasul, ca să rămână în urma lui Iisus, în speranţa că El nu va ști nimic despre disputele dintre ei.

Acest incident ne răspunde la o întrebare foarte practică, scrie pastorul Morris Venden: „Este posibil ca sfinţii să păcătuiască? Este posibil să păcătuiești, să știi că păcătuiești (…) și să fii totuși creștin?”.

Ucenicii se făceau vinovaţi în mod conștient de păcatul mândriei, iar păcatul lor contrasta dureros cu umilinţa Învăţătorului lor, care Se pregătea să Își dea viaţa pentru ei. Explicaţia că ucenicii nu erau convertiţi încă este eronată, scrie Venden, amintind că ei luaseră parte la o misiune care n-a fost încredinţată celor neconvertiţi – să scoată demoni, să vindece leproși și să învie morţii. Mai mult, Iisus le-a spus că au un motiv solid să se bucure, acela că numele lor sunt scrise în ceruri (Luca 10:20).

Chiar dacă greșiseră în mod conștient (și aveau să recidiveze, la cina cea de taină, când niciunul dintre ei nu s-a oferit să le spele celorlalţi picioarele), Iisus i-a iertat, așa cum l-a iertat și pe Petru, deși acesta se lepădase cu blesteme de Mântuitorul lui, în cele mai chinuitoare ore ale suferinţei Sale.

Există două vești cu adevărat bune despre iertare pe care Iisus le-a transmis în dialogul Său cu femeia prinsă în adulter și adusă de conducători înaintea Lui, pentru a fi ucisă cu pietre. „Nici Eu nu te condamn”, este prima veste bună, iar a doua, mai bună chiar, se găsește în porunca Sa: „Du-te, și să nu mai păcătuiești”, explică Venden. „Doar cel care știe că este iubit și acceptat chiar și atunci când încă greșește, doar el poate să înceteze să mai facă greșeli”, pentru că în acest drum spre maturitate, Iisus merge alături de el, iertându-l și împuternicindu-l.

Desăvârșirea – o ţintă tangibilă?

„Voi fiţi dar desăvârșiţi, după cum și Tatăl vostru din ceruri este desăvârșit” (Matei 5:48) – o cerinţă formulată de Iisus Însuși, care pare de neatins pentru niște fiinţe cu o natură păcătoasă. Un verset aplicat adesea mustrător nedesăvârșirilor altora, dar care poate deveni ușor o sursă de descurajare pentru cei care știu bine cât de des trebuie să-și plece genunchiul pentru a-și mărturisi slăbiciunile și păcatele.

De fapt, scrie Tom Shepperd, profesor de Noul Testament la Universitatea Andrews, este ușor ca sub presiunea unui standard aparent de neatins să renunţi cu totul la ucenicie ori să relativizezi cerinţele desăvârșirii, aidoma autorului Didahiei din secolul al II-lea: „Căci, dacă poţi purta tot jugul Domnului, vei fi desăvârșit; dar, dacă nu poţi, fă ce poţi.”

După ce explică mesajul predicii de pe munte, a cărui concluzie este porunca din Matei 5:48, Shepperd analizează semnificaţia termenului „desăvârșit”. Chiar înainte de chemarea la desăvârșire, Iisus subliniază antiteza dintre un Dumnezeu care iubește nepărtinitor și pe cei buni, și pe cei răi și categoria celor care iubesc, asemenea păgânilor, doar pe aceia de care sunt, la rândul lor, iubiţi.

În acest context, desăvârșirea are de-a face cu extinderea iubirii dincolo de graniţele grupului nostru, până când înșiși vrăjmașii noștri pot ajunge în raza ei.

De asemenea, în predica Sa, Iisus echivalează desăvârșirea cu puritatea morală care să caracterizeze nu doar faptele noastre concrete, ci și gândurile și sentimentele noastre, acolo unde se nasc germenii păcatului.

De fapt, în Matei 5:48, termenul folosit pentru desăvârșite este teleios, care înseamnă „desăvârșit, fără defect, complet, pe deplin dezvoltat, matur, care și-a atins scopul”. Viaţa creștinului este o călătorie care are ca scop și destinaţie cerul, iar porunca lui Iisus ne cere să ducem până la capăt această călătorie alături de Ghidul nostru și să rămânem, etapă după etapă, în cadrul voinţei Sale, conchide Shepperd.

Ce facem cu păcatele care sunt repetate?

În timpul vieţii sale monastice, Martin Luther s-a luptat teribil pentru a obţine iertarea păcatelor, folosind postul, orele chinuitoare de rugăciune, pelerinajele și chiar autoflagelarea drept mijloace de a dobândi favoarea divină. Potrivit mărturisirii sale, dacă cineva ar fi putut câștiga cerul prin fapte de penitenţă, el ar fi fost unul dintre candidaţii cu cele mai multe șanse. În cele din urmă, după descurajări teribile, Luther a simţit pacea citind cuvintele scrise de apostolul Pavel în epistola către Romani: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă” (Romani 1:17).

Oamenii de tipul lui Martin Luther gândesc că Dumnezeu nu-i poate accepta dacă ei mai cedează încă în faţa unei ispite, dar acesta este un indiciu al faptului că ei cred că ascultarea lor conștiincioasă este ceea ce îi recomandă înaintea Lui.

Totuși, Biblia declară răspicat că „nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui prin faptele Legii” (Romani 3:20). Deși Legea are rolul de a ne arăta păcatul din viaţa noastră, mântuirea nu este rodul păzirii ei. Dumnezeu are un alt criteriu pe baza căruia ne acceptă, și anume, neprihănirea pe care o dă El (Romani 3:21). Nu avem o viaţă neprihănită cu care să ne prezentăm în faţa lui Dumnezeu, așa că soluţia Sa este să așeze în dreptul nostru neprihănirea vieţii lui Iisus. „Caracterul lui Hristos este pus în dreptul caracterului tău, iar tu ești acceptat de Dumnezeu ca și cum nu ai fi păcătuit niciodată”, explică scriitoarea Ellen White. Acest dar cu totul nemeritat se primește, potrivit apostolului Pavel, prin credinţă. Trebuie să credem că, odată ce am făcut pace cu Dumnezeu, desăvârșirea lui Iisus este a noastră.

Păcatele care persistă și după convertire reprezintă o problemă spinoasă, mai ales pentru cei care cred că relaţia lor cu Dumnezeu se anulează de fiecare dată când păcătuiesc. Aceasta este o religie yo-yo, care aduce frustrare și descurajare, scrie Moore, subliniind că, de obicei, învingerea unui păcat necesită timp, rareori victoria fiind instantanee. Suntem tentaţi să credem că Dumnezeu nu ne mai acceptă atunci când, după câteva bătălii câștigate, suferim înfrângeri rușinoase. Este adevărat că Dumnezeu vrea să creștem și să ne debarasăm de greșelile noastre, nu să rămânem sub dominaţia lor. În același timp, chiar dacă am fi reușit deja să învingem orice păcat, sentimentul că acum suntem, în sfârșit, acceptaţi de Dumnezeu ar fi unul înșelător.

 „Acceptarea noastră de către Dumnezeu va depinde mereu și pentru totdeauna de biruinţa lui Hristos, nu a noastră, asupra ispitei”, punctează scriitorul. În sprijinul afirmaţiilor sale, el citează cuvintele apostolului Pavel: „Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus”. Aceste versete arată că Dumnezeu nu ne reneagă de fiecare dată când păcătuim, ci continuă să ne acorde neprihănirea Sa, inclusiv atunci când ne poticnim în această experienţă a umblării cu El.

O relaţie zilnică cu Iisus, prin rugăciune și studierea Cuvântului, ne va transforma în mod sigur caracterul, scrie Morris Venden, menţionând că rolul nostru e acela de a rămâne în această relaţie, și nu de a fixa un calendar al creșterii noastre.

Secretul unei vieţi creștine de succes nu constă, așadar, într-un efort încordat de a birui păcatul, ci într-o încredere solidă în Cel care l-a biruit deja.

Procesul maturizării plantelor ne învaţă ceva esenţial despre propria noastră maturizare spirituală, scrie Ellen White. Plantele nu cresc ca urmare a preocupării lor, ci pentru că primesc din mediul înconjurător apă, lumină, hrană și tot ce au nevoie pentru a se dezvolta. „Ceea ce sunt aceste daruri ale naturii pentru plante și animale este Hristos pentru aceia «care se încred în El».

Este un mesaj care ne ajută să „avem pace cu Dumnezeu” (Romani 5:1) în orice etapă a experienţei noastre, conchide pastorul Philip Dunham, explicând că Hristos este tot ce avem nevoie, pentru că, deși are loc cu cooperarea și alegerea noastră, maturizarea noastră rămâne totuși responsabilitatea Lui. Totul, de la iertare până la desăvârșire, este darul lui Dumnezeu, motiv pentru care, „când mă străduiesc, nu reușesc. Când mă încred, El reușește”.

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.