Probabil că niciun alt capitol al învăţăturii Bisericii Catolice nu a atras atenţia non-catolicilor la fel de mult ca indulgenţele. Ce istorie au indulgenţele şi ce miză prezintă readucerea lor în prim-plan acum?

La sfârşitul lunii noiembrie 2012, arhiepiscopul romano-catolic de Bucureşti, ÎPS Ioan Robu, a stabilit mai multe dispoziţii pentru Arhidieceza Romano-Catolică de Bucureşti, între care şi posibilitatea primirii de indulgenţe plenare[1] pe durata Anului Credinţei. Credincioşii catolici pot primi indulgenţe plenare pentru ei, pentru cei dragi sau pentru cei decedaţi, împlinind una dintre condiţiile stabilite de biserică: spovedanie, împărtăşire, rugăciune, vizitarea bisericii unde au fost botezaţi, participarea „la Sfânta Liturghie din sărbătorile Christos Rege, Neprihănita Zămislire, Naşterea Domnului, Bunavestire, Întâmpinarea Domnului, Duminica Floriilor, Învierea Domnului, Duminica Milostivirii, Sfinţii Petru şi Paul, Adormirea Maicii Domnului, Catedra Sfântului Petru“, se arată în comunicatul emis de Arhidieceza Romano-Catolică Bucureşti.[2] Iar în condiţiile în care există credincioşi care nu pot împlini niciuna dintre aceste condiţii, Biserica Catolică a găsit o altă soluţie. Cei bolnavi, aflaţi în închisoare, în spital sau în mânăstiri pot obţine indulgenţa plenară dacă se unesc în rugăciune cu comunitatea, în timpul liturghiilor transmise prin televiziune sau radio şi recitând Tatăl Nostru şi Crezul împreună cu credincioșii adunaţi la Sf. Liturghie.

Subiectul indulgenţelor a reapărut în prim-plan într-un moment în care cei mai mulţi catolici consideră că biserica a renunţat la indulgenţe în urmă cu cinci decenii, la sfârşitul Conciliului Vatican II, iar credincioşii din cele mai multe parohii nici un ştiu că pot beneficia încă de ele. Cu toate acestea, oferirea de indulgenţe nu a încetat niciodată, făcând parte – în continuare – din învăţătura catolică infailibilă. Biserica Catolică consideră că are autoritatea de a conferi indulgenţe, ca urmare a puterii conferite ei de Christos. Aceste indulgenţe sunt oferite în virtutea meritelor Lui şi ale sfinţilor (care alcătuiesc ceea ce catolicii numesc „tezaurul duhovnicesc al Bisericii“).[3]

Umbrele trecutului

Începutul practicii de oferire a indulgenţelor îşi are originea în surse precreştine germanice (când orice criminal, oricât de rău, putea fi răscumpărat în schimbul unei sume de bani), arată istoricul papal A. Dupin.[4] Însă forma sub care indulgenţele s-au perpetuat în Biserica Catolică are de-a face și cu obiceiul penitenţei. Penitenţa a fost introdusă în Biserica Catolică pe baza spuselor evanghelistului Ioan, în Evanghelia după Ioan 20:22-23: „După aceste vorbe, a suflat peste ei, şi le-a zis: ,«Luaţi Duh Sfînt! Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor ce le veţi ţinea vor fi ţinute»„. Penitenţa presupunea spovedania pentru iertarea păcatelor.

Din cauza înmulţirii apostaţilor sau a celor care săvârşeau păcate ce necesitau mărturisire publică (de tipul idolatriei, adulterului sau uciderii), penitenţele au fost înlocuite cu alte acţiuni (indulgenţe), care puteau fi mai uşor de îndeplinit.

A început să se formeze, de asemenea, obiceiul ca toţi cei care doreau să obţină o indulgenţă să facă anumite fapte bune: să-i răscumpere pe sclavi, să ajute la construirea catedralelor, să participe la războaiele de eliberare a locurilor sfinte, să viziteze Roma etc.

Începând cu secolul al X-lea, penitenţele au dispărut cu totul, locul lor fiind luat, treptat, până în secolul al XII-lea, de indulgenţe – care înseamnă iertarea în faţa lui Dumnezeu a pedepsei vremelnice cauzate de păcate. Prima consemnare a unei indulgenţe se face târziu, în anul 1095, în timpul Papei Urban II, cu prilejul Consiliului de la Clermont. Urban al II-lea a declarat că iartă toate păcatele celor înrolaţi, în virtutea serviciului lor credincios în armata cruciată.

În timp, practica indulgenţelor a dus la numeroase abuzuri şi a fost criticată de reformatori celebri, precum John Wycliffe, Jan Hus şi, mai târziu, de Martin Luther. Criticile aveau la bază credinţa acestora că singura ispăşire necesară şi eficientă a fost împlinită de Christos, pe cruce. Punctul culminant al dezbaterii a avut loc în Evul Mediu. Strângerea de fonduri pentru Bazilica Sf. Petru, în timpul Papei Leon al X-lea, avea la bază vânzarea de indulgenţe care le promiteau credincioşilor anularea suferinţelor vremelnice atrase de păcatele lor.

Preţul ridicat, dar şi acordarea iertării pe perioade neverosimil de lungi au dus la unul dintre cele mai mari scandaluri ale creştinismului şi, ulterior, la schisma bisericii.

Martin Luther, student la acea vreme, s-a declarat împotriva practicii şi a acţionat în consecinţă, afişând, pe 31 octombrie 1517, chiar pe uşa principală a bisericii din Wittenberg, cele 95 de teze care invocau, printre altele, interzicerea comerţului cu indulgenţe. Aceste teze au circulat repede prin Germania şi au cauzat excomunicarea lui Luther. Cu toate că Luther nu a mai trăit să vadă ce influenţă uimitoare a avut demersul său, traficul de indulgenţe a fost interzis în cadrul Conciliului de la Trent (1545-1563), iar câteva decenii mai târziu, în 1567, Papa Pius al V-lea a hotărât eliminarea vânzării / cumpărării indulgenţelor.

Cu toate acestea, oferirea de indulgenţe nu a dispărut niciodată. „Aceia care susţin că indulgenţele nu mai fac parte din învăţătura bisericii au dorinţa de a se distanţa de abuzurile care au avut loc în preajma reformaţiunii“, declară astăzi limpede site-ul Catholic Answers.[5]

Indulgenţele şi criticii lor

Ortodoxismul şi protestantismul critică deopotrivă practica oferirii de indulgenţe. Ortodocşii reclamă mai multe aspecte.[6] Pe de o parte, purgatoriul de care vorbesc catolicii nu este recunoscut de ortodocşi, care afirmă că Biblia vorbeşte doar despre două opţiuni, iadul şi raiul, asociate cu moartea veşnică, respectiv viaţa veşnică.[7] Pe de altă parte, opinia protestantă este că suntem achitaţi de pedeapsa păcatului nu în baza unei neprihăniri a noastre, ci pe temeiul neprihănirii lui Iisus Christos, care ne este atribuită. Protestanţii consideră că această neprihănire nu este intrinsecă, ci extrinsecă – adică aparţine Mântuitorului.

Reprezentativ pentru poziţia protestantă tradiţională este profesorul de teologie Pierre Bühler, care a publicat o carte[8] împotriva indulgenţelor chiar în anul 2000, când Biserica Catolică a celebrat Marele Jubileu, oferind, printre altele, din nou, indulgenţe plenare. Cartea lui Bühler pune în opoziţie îndreptăţirea păcătosului prin credinţă şi practica indulgenţelor.

Luteranii, care sunt la fel de interesaţi de discuţia despre indulgenţe ca şi catolicii, invocă o problemă în ceea ce priveşte reintroducerea lor. Liderii luteranilor s-au întâlnit în numeroase ocazii cu catolicii, după Conciliul Vatican II, pentru a micşora prăpastia care desparte cele două biserici. „Principala noastră problemă este legată de cuantificarea bincuvântărilor lui Dumnezeu“, a declarat reverendul Michael Root, decanul Seminarului Teologic Luteran din Columbia, care a participat la discuţiile recente.[9]

Motivele readucerii indulgenţelor în prim-plan

Avântul modern al catolicismului, resimţit după Conciliul Vatican II[10], i-a făcut pe unii luterani să afirme că „Biserica Catolică a devenit chiar evanghelică”.[11] Şi deşi nu şi-au mai găsit locul în discuţia publică, unde au fost permanent blamate secole de-a rândul, indulgenţele au continuat să fie oferite public la marile sărbători catolice (în special la ceremonii jubiliare). În schimb, puţini preoţi au mai vorbit în parohiile lor despre oferirea de indulgenţe, ceea ce i-a făcut pe credincioşi să creadă că acestea au fost interzise.

Totuşi, următorii doi papi (Papa Ioan Paul al II-lea şi Papa Benedict al XVI-lea), amândoi prezenţi la Conciliu, le-au reamintit credincioşilor importanţa indulgenţelor. Mai întâi Papa Ioan Paul al II-lea, în 2000, a autorizat episcopii să ofere indulgenţe ca parte a celebrării debutului celui de-al treilea mileniu al bisericii. „Oferta“ a crescut exponenţial după instalarea Papei Benedict al XVI-lea, care a pus indulgenţe la dispoziţia credincioşilor de nouă ori în ultimii trei ani, ca parte a diferitelor sărbătorilor religioase.

Deşi nu se mai bucură de o popularizare la fel de mare în prezent, oferirea de indulgenţe are un alt motiv decât în urmă cu câteva secole.

„Numărul celor care se spovedesc a scăzut şi biserica este foarte îngrijorată. Într-o cultură secularizată, Biserica doreşte reintroducerea ideii de păcat personal. Indulgenţele sunt un mijloc de a le aminti credincioşilor importanţa pocăinţei“[12], a declarat reverendul Tom Reese, iezuit şi fost editor al revistei catolice America. Ca răspuns la aceste măsuri, unii consideră că biserica încearcă să aducă o soluţie învechită la o problemă nouă, şi anume lipsa unei comuniuni cu Dumnezeu şi a unei legături adevărate cu biserica. Pot însă actele obligatorii de căinţă să ajute catolicismul?

Între catolicii liberali, redeschiderea discuţiei despre indulgenţe reprezintă mai degrabă o curiozitate decât un semnal de alarmă. „Personal, cred că a trecut timpul în care indulgenţele însemnau ceva“, a declarat profesorul de teologie Richard P. McBrien, care susţine hirotonirea femeilor şi dreptul preoţilor de a se căsători. „Este ca şi cum ai încerca să pui pasta de dinţi înapoi în tub. Dacă le spui că pot primi indulgenţe plenare, cei mai mulţi catolici nu vor şti ce sunt acestea“, a explicat McBrien.

Iar opinia profesorului are ecou în rândul catolicilor de rând, care au aflat de indulgenţe cel mult la ora de istorie. În timp ce catolicii conservatori se exprimă în favoarea reintroducerii lor („sunt în favoarea oricărui obicei vechi pe care biserica vrea să îl introducă“, după cum afirmă Octavia Andrade, de 61 de ani, pentru New York Times), ceilalţi credincioşi nu ştiu ce să creadă: „Nu cred că este neapărat ceva greşit în asta, dar ce înseamnă să îţi scurtezi timpul în Purgatoriu? Ce înseamnă cinci ani în comparaţie cu o eternitate?“, se întreabă Karen Nassauer, 61 de ani, în acelaşi articol din NY Times.[13]

Însă, dincolo de întoarcerea la tradiţii, decizia are rădăcini mult mai vechi şi o miză mai puţin cunoscută. Începând cu anii 1960, Biserica Romano-Catolică a fost asaltată de un val de alternative religioase, considerate de catolici un semn al timpului şi cunoscute apoi sub numele generic de „noi mişcări religioase”. Succesul acestora a fost privit în strânsă legătură cu fenomenul secularizării care marcase societatea occidentală în perioada postbelică. Teoria unui important sociolog contemporan, Rodney Stark, este că secularizarea într-un segment al societăţii produce, în mod paradoxal, o intensificare a fenomenului religios în alt segment. Acest lucru se vede atât la nivelul bisericilor tradiţionale, care încurajează curentele sau grupurile de reînnoire din interior pentru a redeştepta credinţa, cât şi la nivelul formării unor noi tradiţii religioase, atât în mediul protestant, cât şi în cel catolic.

Readucând în prim-plan o practică nepopulară, Biserica Catolică încearcă să-i apropie pe credincioşi de biserică şi de religie, pe fondul unei scăderi tot mai accentuate a prezenţei în parohii.

Un exemplu în acest sens sunt bisericile din Franţa, Danemarca şi Germania, unde parohiile sunt nevoite să liciteze clădirile şi mobilierul, din cauza numărului tot mai scăzut de enoriaşi care participă la slujbe. Paradoxal, vechile biserici catolice sunt transformate în moschei. Pe de o parte, neîncrederea credincioşilor în biserică derivă din numeroasele scandaluri de pedofilie. Pe de altă parte, catolicii tineri consideră că biserica este anacronică, neoferind răspunsuri la probleme precum acceptarea femeilor în rândul clericilor, căsătoriile homosexuale, renunţarea la celibatul preoţilor.

Prin urmare, întoarcerea la tradiţie ar putea conduce fie la o înviorare a laicilor (ceea ce speră şi liderii bisericii), fie la transformarea papei într-un lider cu numele, asemănător reginei Elisabeta a II-a a Angliei, preconizează profesorul Richard Lester de la Universitatea Leiden (cea mai veche universitate olandeză), într-un interviu pentru Voice of Russia.[14] Iar în ceea ce priveşte problema de esenţă, cele mai multe confesiuni creştine consideră că moartea lui Iisus pe cruce a plătit preţul tuturor păcatelor. Prin prisma acestei înţelegeri a Bibliei, vânzarea şi cumpărarea de indulgenţe practicată de Biserica Catolică, ca „bilete gratuite spre rai”, este o ruşine istorică, afirmă pastorul Edward G. Rice, în dizertaţia sa de masterat.[15] Din punct de vedere biblic, singurul mijloc de a primi iertarea şi mântuirea este prin ascultarea umilă, cu credincioşie, a evangheliei lui Christos şi prin acceptarea jertfei Sale pe cruce.