Cutezanţa de a trăi cu disconfortul incertitudinii

136

Deseori percepem îndoiala ca fiind opusul credinţei, însă e oare posibil ca ea să ne consolideze relaţia cu Dumnezeu?

„Îndoiala nu subminează credinţa”, notează Eric H. Yoffie, rabin și scriitor, într-un editorial pentru Huffington Post. El consideră că îndoiala este esenţială pentru credinţă, fiind o parte indispensabilă a acceptării lui Dumnezeu. În opinia sa, chiar și credincioșii fervenţi au îndoieli, însă corelaţia dintre credinţă și îndoială nu este întotdeauna simplu de realizat, în mare măsură din cauza celor care nu ezită să își declare „credinţa în Dumnezeu și convingerile religioase la fel de tare, de frecvent și de public pe cât au posibilitatea să o facă”. Astfel de oameni sunt peste tot în jurul nostru, uneori la TV, alteori la locul de muncă, uneori în comunităţile noastre religioase, afirmă Yoffie. Ei vorbesc „prea deschis” despre credinţa lor personală, împărtășind-o atunci când nu este neapărat necesar să facă acest lucru, afișând o falsă umilinţă și părând a fi absolut siguri de credinţa lor religioasă.

În încercarea de a înţelege acest tip de comportament, Yoffie postulează că oamenii care fac paradă de credinţa lor sunt, de fapt, „mâncaţi de vii de îndoială” și că „simt nevoia de a compensa cu o nesfârșită etalare religioasă și afirmare publică a credinţei”.

Pe baza experienţei sale ca rabin, Yoffie concluzionează că, de multe ori, oamenii frecventează bisericile, sinagogile sau alte locuri de cult pentru că au așezat experienţa religioasă înaintea teologiei, iar valorile comunităţii religioase sunt mai importante decât înţelegerea lor. Cu alte cuvinte, ei doresc doar un loc de cult, care să „îi îmbrăţișeze, să le dea sens vieţii și le faciliteze accesul spre sacru”, menţionează rabinul american.

Acest tipar comportamental a fost identificat și în mediul evanghelic american. Într-un articol din New York Times, TM Luhrmann, scriitoare și profesor de antropologie la Universitatea Stanford, se baza pe o teză a sociologului Emile Durkheim și afirma că cea mai mare parte din comportamentul nostru religios este determinat social. Ceea ce este împărtășit de către o comunitate devine acceptabil, chiar dacă în realitate nu este convenabil și chiar dacă nu este înrădăcinat în credinţă. Pentru unii, credinţa în Dumnezeu și valorile transcendente vor fi puternice. Pentru alţii, aceasta va fi împletită cu întrebări și îndoieli. Însă pentru cei mai devotaţi religiei, îndoiala este cu totul secundară experienţei religioase. Pentru această ultimă categorie, care, în opinia lui Lurhmann, reprezintă probabil cel mai consistent grup, îndoiala nu reprezintă o catastrofă, credinţa în Dumnezeu nefiind punctul central al angajamentului religios. Prin urmare, întrebările despre credinţă pot fi gestionate fără mare dificultate, deoarece aceștia preferă o analiză religioasă de ordin practic și nu dileme teologice abstracte și intelectuale. Drept urmare, Luhrmann consideră că principala preocupare a evanghelicilor americani nu este teologia, ci doar căutarea bucuriei spirituale.

Ignorarea îndoielii și căutarea cu insistenţă doar a confortului spiritual ar putea să nu constituie chiar un câștig. „Cred că majoritatea credincioșilor și a scepticilor au parte în egală măsură de disconfortul incertitudinii” scrie John Ortberg, pastor al unei Biserici Prezbiteriene din California, în cartea Credinţă și îndoială. În opinia sa, îndoiala ne poate motiva să studiem și să învăţăm. Poate îndepărta convingerile false și ne poate conferi răbdarea și compasiunea faţă de alte persoane care se confruntă cu îndoiala. Însă, mai mult de atât, „ne poate aminti cât de mult contează adevărul”, consideră pastorul american.

Evitarea îndoielii și a întrebărilor dificile ar putea, în final, să genereze o credinţă superficială, fără punct de sprijin. „Omul se teme de îndoială doar atunci când i se pare că, dacă se clatină viziunea sa despre lume, atunci se clatină şi întreaga realitate, se clatină totul şi el nu mai are pe ce-şi sprijini piciorul”, afirmă Antonie Bloom, mitropolitul Patriarhiei Moscovei, în cartea Despre îndoială și credinţă. În opinia ierarhului, soluţia viabilă constă în „onestitatea şi cutezanţa de a pune mereu totul sub semnul întrebării, toate punctele noastre de vedere, tot ceea ce am descoperit în viaţă, în numele căutării a ceea ce există cu adevărat, şi nu al aflării liniştii şi certitudinii”.