„Cine umblă în întuneric și n-are lumină să se încreadă în Numele Domnului și să se bizuie pe Dumnezeul lui!” (Isaia 50:10)

Cineva apropiat îmi mărturisea frustrarea resimţită din pricina faptului că, în perioada asta, nu are voie să se ducă, dacă și când ar dori, la biserică; și asta, cu toate că nu se consideră o persoană foarte „bisericoasă”. M-am întrebat dacă nu este acesta efectul previzibil al privării de o oportunitate pe care, chiar dacă n-o apreciem în mod obișnuit, o regretăm când dispare.

Este cam același fenomen pe care-l descria Nicolae Iorga comparând libertatea cu aerul: când aerul îţi lipsește, abia atunci devii conștient de el și îl preţuiești. Proximitatea Sărbătorilor pascale, urările tradiţionale care fac referire la esenţa lor －Învierea și Lumina Paștelui － ne fac să ne întrebăm mai profund: cum ne vom manifesta în calitate de creștini, în condiţiile izolării, de unde să luăm Lumină?

Amintire din regimul trecut

Am o amintire dintr-o noapte de Înviere care m-a făcut să nu-mi mai respect vreo câţiva profesori de liceu; era pentru prima dată când simţeam ce înseamnă constrângerea ideologică, așa deghizată și îndulcită cum era în anii ‘80.

Eu și niște colegi de clasă ne dăduserăm întâlnire la o biserică din oraș, ca să luăm lumină și ne bucuram de eveniment, așa cum îl înţelegeam fiecare; neexplicit, pentru că nu comentam ritualul, eram precauţi faţă de ideologia oficială ateistă. Eram totuși niște copii cuminţi, mai ales că pe atunci maturizarea era mai înceată, sub toate aspectele.

Mare ne-a fost mirarea când am descoperit cine se afla dincolo de mulţimea din jurul bisericii, dar destul de aproape cât să pară integraţi ei, deși nu participau la eveniment: exact profesorii pe care îi știam ca atei, care aveau funcţii politice de partid și unele sarcini dictate de Securitate. Făceau din ochi evidenţa elevilor prezenţi, cu o expresie sobră, rece, atât de străină celei cu care eram familiarizaţi la școală, încât ne-a fost limpede motivul pentru care se aflau acolo. Am avut senzaţia tulbure că trăiesc într-o lume în care responsabilitatea de adult sufocă libertatea unor copii. Acei indivizi, pe care îi percepuserăm iniţial doar ca pe buni profesori, erau atât de aserviţi ori devotaţi sistemului totalitar, încât se grăbeau să ne trateze pe noi, elevii lor buni, drept material de raport către superiori. Ce jalnic Paște pentru dumneavoastră, domnilor profesori! －am gândit cu oarece milă și cu jenă pentru jena pe care ar fi trebuit s-o aibă ei.

Teamă nu am simţit, iar asta era, cred, tot o dovadă a copilăriei din noi. Nu cunoșteam, pe atunci, nici cât au suferit alţii pentru credinţa lor în deceniile din urmă, când noi nu eram născuţi. Încă nu deveniserăm cetăţeni, cu obligaţii mai mari decât drepturile. Încă ne puteam bucura de o sărbătoare creștină fără să dăm socoteală cuiva. Iar făclia pe care o ţineam în mâini avea ceva magic atunci, te făcea să nu mai vezi nimic altceva în întunericul din jur. Mă sprijineam cu ochii de acea lumină.

Amintire din actualul regim

Au venit anii de libertate și de democraţie, în care fiecare vedea în Sărbătorile pascale ce dorea: de la recunoștinţa pentru jertfa Mântuitorului care a murit ca noi să putem avea viaţa veșnică la prilejul unor chefuri și experimente păgâne. Într-un an, imediat după Paște, mă aflam în vizită la o distinsă doamnă ce-mi fusese profesoară în facultate. Nu se simţea bine și încercam să o consolez pentru pierderea mamei sale. Îmi spunea că nu a avut puterea să meargă la biserica din apropiere, pentru împărtășanie și pentru a lua lumină.

Era o persoană spiritualizată, trăia ascetic și mi-a relatat ce discuţie interesantă avusese, cu studenţii, despre Evanghelia lui Ioan; despre acel „Logos” care are atâtea semnificaţii, dincolo de cele laice de „cuvânt” sau „discurs”. Logosul Evangheliei este și Lumină, de la care lumea se poate împărtăși. Apostolul Ioan subliniază universalitatea relaţiei Mântuitorului cu cei cărora le oferă mântuirea: „Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om venind în lume” (Ioan 1:9). Un alt verset citează chiar declaraţia Sa: „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8:12).

În limba latină, se pare că lumen este etimon și pentru cuvântul „lumină”, dar și pentru „lume”, iar în vechime cele două erau sinonime. Lumea reprezenta tot ceea ce este luminat sub soare, universul sau creaţiunea, așa cum notează și lingvistul Lazăr Șăineanu, în al său timpuriu Dicţionar universal al limbei române. Acesta adaugă că termenul „își găsește o analogie în slav. SVĬETŬ, care însemnează totdeodată lumină și lume”[1].

Ceea ce doamna profesoară mi-a mărturisit apoi despre trăirea solitară a acelei perioade a avut efectul unei înviorări pentru mine. Nu fusese, așa cum credeam, o privare dureroasă de ritualul izbăvitor pe care-l dorea, anual. Fusese o revelaţie mângâietoare. În dialogul său mut, ca o rugăciune, cu Dumnezeu, deplângea slăbiciunea fizică ce o împiedică să vină la întâlnirea cu Lumina de Paște. Răspunsul pe care l-a primit a fost izbăvitor. O Voce care se adresa conștiinţei sale i-a replicat: „Euharistia din suflet!…”

Luminare

Această întâmplare a avut darul să-mi lumineze mintea, să spiritualizeze trăirea acestor sărbători. Paștele lui Dumnezeu „care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29) a realizat această izbăvire o dată pentru totdeauna, astfel încât ea să fie valabilă pentru oricine o recunoaște ca atare, indiferent de timp și de loc. Nu suntem dependenţi în această izbăvire de un ritual anual, de niște obiecte, de un loc anume, chiar dacă ele au simbolistica lor și sunt o comemorare de dorit, de preţuit. Dacă ar fi fost așa, atunci ar fi fost privaţi de izbăvire martirii închisorilor comuniste sau cei care au murit pe front ori în alte condiţii grele, departe de simbolurile și de ritualurile creștine dragi lor.

Preotul Dumitru Cornilescu relata astfel despre cum a ajuns să înţeleagă că acea euharistie se petrece în sufletul celor din lumea largă chiar într-o clipă, sau nu se petrece deloc: „M-am rugat. După trei luni, m-am pomenit, într-o dimineaţă, cu doi tineri de la Şcoala Militară din Botoşani care m-au întrebat cum pot să fie pregătiţi pentru moarte. «Fiindcă», ziceau ei, «trebuie să plecăm în curând pe front şi cine ştie dacă nu vom muri! Şi trebuie să spunem adevărul, că nu suntem gata de moarte?» «Da», am zis eu, «bine că aţi venit acum, fiindcă dacă aţi fi venit acum trei luni, n-aş fi putut să vă răspund la această întrebare. Domnul Hristos a murit pentru păcatele voastre şi, dacă credeţi lucrul acesta și-l luaţi pentru Dv. şi vă daţi viaţa şi inima în mâna Lui, aveţi iertarea păcatelor acum.»”[2]

Am realizat că Acela aflat în afara timpului și a spaţiului, care le-a creat și le-a îmblânzit din dragoste pentru noi, nu pune piedici temporale sau spaţiale pentru bietele fiinţe trecătoare și fragile care Îl caută. Cu atât mai mult cu cât, pentru unele dintre acestea, șansele nu sunt multe, nici frecvente, cunoașterea lor privind planul Său de mântuire poate fi vagă ori inexistentă, iar locurile de pe planetă în care trăiesc pot fi foarte ostile. Așadar, de aceea Dumnezeu ne promite din negura mileniilor, prin profeţi: „Mă veţi căuta și Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima. Mă voi lăsa să fiu găsit de voi…” (Ieremia 29:13).

Este o căutare, dar într-o călătorie interioară, oricum am fi, chiar stând pe loc, fie într-o cameră, la o masă de sărbătoare cu cei dragi, fie într-un scaun cu rotile, pe un pat de suferinţă, cu ochii închiși, în singurătate, între inamici, între cei nevoiași și neputincioși.

Întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem nu este: „De unde luăm lumină?”, ci „Cum primim Lumina?” Ea ni se oferă de milenii, este neschimbată în strălucire și nu se stinge. Avem noi „sfeșnicul” sufletului pregătit? Și, când o primim, ce facem cu ea? O punem sub obrocul egoismului și nepăsării? Sau o împărtășim celor din jur? Lumânările sau candelele noastre se vor stinge, la un moment dat. Dar Iisus Hristos, Lumina lumii, ne atrage atenţia: „Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune și să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri” (Matei 5:16).

În felul acesta, Lumina nu ne va părăsi și nu va mai fi un pios eveniment care pâlpâie în faţa ochilor pentru o noapte, ci va fi puterea colosală, devenită deviză, care i-a călăuzit și i-a încurajat pe valdenzi chiar până la moarte: Lux lucet in tenebris[3].

Corina Matei este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Știinţele Comunicării și Relaţii Internaţionale, Universitatea „Titu Maiorescu”.