Răul, partener de viaţă pentru oamenii „de bine”

131

Care este motivul pentru care cineva poate ucide cu sânge rece? Cât de conștienţi mai suntem de forţa unei realităţi cu care am învăţat să convieţuim?

„Trăim într-o societate în care termenul de «crimă în masă» și-a pierdut statutul de aberaţie și a devenit doar subiect pentru știri proaspete”, afirmă Dr. James Emery White, profesor la Seminarul Teologic Gordon-Conwell din Boston, într-un articol publicat de Religion Today. Plecând de la această sumbră constatare, el se întreabă care este motivul pentru care oamenii se ucid unii pe alţii, așa cum s-a întâmplat recent în Boston. Cel mai adesea, răspunsul sugerat constă în „pierderea visului american”. Angoasa provocată de terorism, prelungirea războiului în Irak, recesiunea interminabilă, pierderea locurilor de muncă ar putea constitui motive justificate pentru starea de agresivitate din societate.

Profesorul american respinge ideea că răspunsul ar putea fi identificat în această direcţie. Din perspectiva sa, răspunsul nu poate fi decât unul singur: „răul”. Autorul articolului susţine că acesta este un cuvânt pe care suntem incapabili să îl mai folosim. În sprijinul acestei ipoteze, el relatează povestea unei femei ce a intrat într-o biserică metodistă, în prima duminică după prăbușirea World Trade Center.

Pastorul, pe care ea îl descrie ca având un fel de zâmbet îngheţat pe faţă, a spus: „Știu că a fost o săptămână groaznică.” Apoi, după o pauză, el a continuat: „Dar ăsta nu e un motiv pentru ca noi să renunţăm la visurile personale.” Indignarea ce urmat acestei replici a pastorului s-a datorat faptului că femeia se aștepta ca abordarea acestuia să fie cu privire la ceea ce s-a întâmplat și la maniera în care ar trebui creștinii să găsească sens în acel eveniment. Însă, ulterior ea a realizat că motivul acestei omisiuni se datora faptului că pastorul pierduse termenul „rău” din vocabularul său teologic.

Pe aceeași linie de gândire cu dr. White se încadrează și jurnaliștii de la Wall Street Journal, care, referindu-se la carnagiul din Boston, consideră că un eveniment de acest gen este dincolo de orice descriere: „Pentru a-l vedea trebuie să-l înţelegi, pentru a-l înţelege trebuie să nu ai cuvinte pentru a-l exprima.” Dificultatea de a înţelege problematica răului nu este doar una ontologică, ci și una care implică percepţiile umane. Care ar putea fi resortul care ar determina o victorie asupra răului așa cum a fost el exprimat la Boston? Analiștii de la cnsnews consideră că „răul unic trebuie să fie învins cu un bine unic, nu cu un bine de zi cu zi. Binele unic reprezintă o viziune asupra lumii, nu doar un set de acţiuni zilnice. Este înţelegerea răului unic – ambiţiile și strategiile sale. Binele unic necesită un cod moral alternativ, care înfruntă direct răul și îl distruge.” Și mai radicală este opinia analiștilor de la Boston Herald care consideră că „răul nu trebuie să fie înţeles. El pur și simplu trebuie să fie eliminat, prin orice mijloace.”

Banalitatea răului

Evenimentul de la Boston continuă să ridice întrebări cu privire la natura răului. Cât de profund sau cât de banal poate fi el? Conceptul de „banalitate a răului” s-a născut din observaţiile lui Hannah Arendt cu referire la procesul lui Adolph Eichmann, judecat pentru crime împotriva umanităţii. În cartea de analiză a procesului acestui ofiţer nazist, Arendt formulează ideea că astfel de indivizi nu ar trebui să fie văzuţi ca niște excepţii, ca niște monștri sau sadici perverși. Atunci când realizăm acest lucru, devenim mai conștienţi că astfel de oameni sunt un pericol răspândit, ascuns în orice societate. Despre motivele și conștiinţa acestui criminal în masă, Arendt notează: „Își amintea perfect că ar fi avut remușcări dacă nu ar fi făcut ceea ce i se ordonase să facă – să trimită la moarte milioane de oameni, cu mare zel și cea mai meticuloasă grijă.”

Devine, astfel, evident faptul că răul născut din gândirea normală și comis de oamenii obișnuiţi este norma, nu excepţia, fiind rezultatul unor procese psihologice obișnuite. Această situaţie ne confruntă cu o realitate irezistibilă, faptul că cei care comit crimele în masă sunt teribil de normali.

Expresia „banalitatea răului” rămâne relevantă, deoarece predispoziţia spre violenţă continuă să fie o trăsătură obișnuită a peisajului nostru global. Preferăm să ne distanţăm de acest adevăr fundamental văzând în nebunia răufăcătorilor trăsături din arsenalul lor personal. Însă tragicul eveniment de la Boston este doar ultimul dintr-o serie de drame umane care ne confruntă cu realitatea răului, pe care societatea încă are dificultăţi să o accepte.