Religia care poate fi ereditară

52

Pe măsură ce portretul religiosului român se schimbă, iar statisticile indică o scădere a numărului de credincioși ortodocși practicanţi, devine limpede că tradiţionalul „o să mor în religia în care am apucat" nu mai este o realitate atât de răspândită precum a fost.

Caracterul ereditar al credinţei nu se mai manifestă la fel de puternic precum în trecut. Tot mai mulţi tineri renunţă la credinţa pe care au experimentat-o, în anii copilăriei, acasă. Unii în favoarea altor religii, cei mai mulţi însă, în favoarea niciuneia. Sociologii religiilor vorbesc, în acest context despre un „declin al familiei" și despre „eroziunea influenţei parentale". Însă există și statistici care sugerează că educaţia primită în familie este, de departe, cel mai puternic factor determinant pentru viaţa religioasă a copiilor, chiar și la maturitatea acestora – ipoteză pe care Jana Riess o argumentează într-un material publicat de RNS.

Riess face o recenzie a celor mai importante idei din cartea Families and Faith: How Religion Is Passed Down across Generations, scrisă de Vern Bengtson, pe care a editat-o pentru publicare la Oxford. „Vestea bună", scrie ea, „este că, de fapt, copiii încă sunt mai predispuși să rămână în religia părinţilor lor, decât să o părăsească". În carte, această idee este susţinută statistici care indică faptul că similaritatea religioasă părinţi-copii nu a scăzut deloc în utlimii 35 de ani (1970-2005).

Bazându-se pe observaţii statistice privind ce funcţionează și ce nu funcţionează în educaţia religioasă a copiilor, Bengtson face în carte și o serie de recomandări pentru părinţi:

1. Rămâneţi căsătoriţi, și căsătoriţi-vă cu persoane de aceeași religie. „Un factor decisiv pentru educaţia religioasă a copiilor este căsătoria intrareligioasă", spune el.

2. Implicaţi bunicii. Odată cu creșterea speranţei de viaţă, aceștia au început să fie mai mult timp prin preajma celor mici, iar influenţa lor are un impact semnificativ asupra transmiterii moștenirii religioase.

3. Fiţi flexibili, iubitori și blânzi. „Căldura parentală este cheia unei transmiteri de succes," scrie Bengtson. Interesant, influenţa tatălui s-a dovedit a avea un impact chiar mai mare decât cea a mamei, în privinţa transmiterii sentimentelor religioase. „Când relaţia tată-copil era strânsă, afectuoasă și afirmantă, copilul păstra mai des religia părinţilor, decât atunci când tatăl era rece, distant sau autoritar, indiferent cât de evlavios ar fi fost, sau câte eforturi instructive ar fi făcut pentru a le preda copiilor religia. Relaţiile sunt cruciale."

4. Fiţi expliciţi și exprimaţi-vă deschis intenţia de a fi un model de credinţă pentru copiii voștri.

5. Nu îi forţaţi, însă, să fie religioși. Un studiu citat de Bengtson a arătat că de multe ori adulţii convertiţi la maturitate întâmpină dificultăţi în a transmite religia lor copiilor lor, în comparaţie cu cei „ne-convertiţi". Interpretarea lui Bengtson privind acest studiu este că, deseori, doar unul dintre părinţi se convertește, generând un climat interreligios pentru copil, în care influenţa bunicilor este diferită de cea a părinţilor, iar părintele convertit face eforturi zeloase, adeea forţându-și copiii să asculte.

6. Acceptaţi că forţele generaţionale sunt, în mare parte, în afara controlului vostru. Chiar și după ce „au făcut totul ca la carte" unii prinţi pot observa că nu a fost îndeajuns pentru ca ai lor copii să rămână credincioși practicanţi. Bengtson pune acest lucru pe seama particularităţilor milenialilor, între care una importantă este că deși au o relaţie cu Dumnezeu, nu pun un semn de egalitate între aceasta și calitatea de membru într-o instituţie religioasă.