Se ascunde Dumnezeu când răul învinge?

640

„Dumnezeu este bun. Dumnezeu este atotputernic. Tragedii se întâmplă. Poţi alege două, însă toate cele trei postulate împreună nu pot fi adevărate", scrie un jurnalist de la USA Today, în încercarea de a înţelege cum un Dumnezeu atotputernic poate fi compatibil cu un rău ce pare invincibil. Copii nevinovaţi mor sau sunt mutilaţi. Mai are putere Dumnezeu? Ce răspuns ar putea fi sugerat în faţa acestor realităţi crude?

Trăim într-o lume tulbure, iar oamenii religioși sunt nevoiţi să se lupte cu enigmele vieţii și ale credinţei. Oamenii au încercat din răsputeri de-a lungul secolelor să identifice sensul răului într-o lume guvernată de un Dumnezeu omnipotent. Tocmai dificultatea înţelegerii acestei probleme a constituit principala justificare pentru care mulţi au renunţat la credinţă, notează jurnalistul Tom Krattenmaker pentru RNS.

Dacă suntem convinși că un Dumnezeu iubitor controlează fiecare lucru mic, atunci apare „dificultatea armonizării acestei idei cu suferinţa și moartea copiilor nevinovaţi”, constată jurnalistul american. De ce un Dumnezeu atotputernic permite crimele în masă din școlile americane? Cum poate o tornadă să ucidă copii, atunci când Dumnezeu este bun? Din păcate, nu există niciun răspuns adecvat, menţionează Krattenmaker. În opinia sa, un posibil răspuns ar putea fi identificat în modul în care oamenii reușesc să reacţioneze solidar în faţa acestor momente: „Creștinii cred că oamenii din biserică sunt mâinile și picioarele lui Dumnezeu. Acesta este modul în care Dumnezeu intervine și aduce liniștea în cele mai întunecate momente. Este modul în care speranţa și bunătatea rezistă în faţa răului.”

Solidaritatea divină

Aceeași solidaritate divină este adusă în discuţie și de alţi teologi sau filosofi. O încercare de conturare a unui posibil răspuns din această perspectivă îi aparţine lui Elie Wiesel, supravieţuitor al dramelor Holocaustului. El consideră că Dumnezeu este „absent” deoarece numai tăcerea şi absenţa lui lasă loc rostirii şi prezenţei unei chemări la responsabilitate a fiinţei umane în faţa semenilor săi. Această absenţă creează spaţiul necesar acţiunii etice: „Compasiune la scară divină? Este vorba și de o solidaritate la nivelul lui Dumnezeu. Ceea ce ni se întâmplă Îl atinge. Luăm parte la aceeași aventură și conferim aceeași valoare speranţei noastre comune”, consideră laureatul Premiului Nobel pentru Pace.

Nu de aceeași părere este Hans Jonas, filosof evreu de știinţa religiilor. El nu contestă implicarea lui Dumnezeu în istoria umanităţii, percepându-L ca pe un Dumnezeu care suferă, însă încearcă să justifice ororile Holocaustului și „tăcerea divină” prin lipsa de putere a lui Dumnezeu. Pentru Jonas Dumnezeu nu a intervenit „nu pentru că nu vroia, ci pentru că nu putea”.

Dumnezeu în faţa propriei tragedii

În ecuaţia suferinţei umane, adeseori este adusă în dezbatere compasiunea lui Dumnezeu și trăirea propriei Sale drame: „Deşi Dumnezeu a dat umanităţii principii pe care să le respecte, precum şi puterea de a decide, sentimentul de libertate şi cel al responsabilităţii, fiinţa umană s-a reîntors mereu la păcat. Această stare de fapt poate induce prezenţa răului şi a unui Dumnezeu îndurerat, dar care nu dispare din istorie”, afirmă profesorul de teologie, David R. Blumenthal.

Cunoscutul teolog catolic, Hans Kung, avertizează, însă, că o asemenea interpretare prin speculaţii cristologice a unui Dumnezeu crucificat, conduce la o denivelare a transcedenţei, la o „vânzare completă a divinităţii lui Dumnezeu”. Kung se întreabă retoric: „Oare îi merge omului mai bine, dacă și lui Dumnezeu îi merge rău?” Drept soluţie, Hans Kung propune o „teologie a tăcerii”.

Abordările sunt diferite. De asemenea, și răspunsurile. Prezenţa si acţiunea răului în istorie implică întrebări fundamentale care ating însăși semnificaţia creaţiei, nu doar sensul existenţei fiecărui om. La provocarea răului, omul se vede nevoit să răspundă cu responsabilitate și conștient că nu va putea ajunge la un răspuns cert și definitiv.