Spovedania unui papă infailibil

664

Papa s-a spovedit în faţa unui preot anonim. Informaţia ar fi putut să treacă neobservată. Însă gestul Papei Francisc a provocat reacţii dintre cele mai diverse. În mediul românesc a stârnit vii dezbateri în legătură cu dogma infailibilităţii papale. Dacă Francisc I s-a spovedit, atunci mai este infailibil?

Recent, Pontiful a spovedit mai mulţi credincioşi, dar înainte s-a spovedit el însuşi. Un gest considerat surprinzător de mulţi observatori. Suveranul Pontif, îmbrăcat simplu, a îngenuncheat în faţa preotului, într-un confesional deschis, unde a stat timp de trei minute, timp în care și-a mărturisit păcatele. Predica ţinută ulterior vine să ofere și mai multă greutate gestului său: „Cine dintre noi poate să spună că nu este păcătos? Nimeni.”

Presa din România s-a grăbit să anunţe acest gest, neuitând să precizeze că niciun alt papă nu a mai făcut asta. Nu în sensul spovedirii, ci a faptului că a făcut acest lucru la vedere, semn că nu are nimic de ascuns, că este egal tuturor credincioşilor.

Decizia sa a oferit o bună ocazie pentru speculaţii. De exemplu, în ziarul Adevărul, preotul Eugen Tănăsescu consideră că spovedania papei Francisc atacă, fără echivoc, infailibilitatea papală. „Căci, dacă un papă merge şi se spovedeşte, se naşte o întrebare: Cum rămâne cu infailibilitatea papală?”, se întreabă jurnalistul ortodox. Este convins că acest gest public al Papei Francisc va pune jar în discuţiile teologice din Biserica Catolică, mai ales în tabăra celor ce nu susţin infailibilitatea papală.

Deocamdată, nu s-a sesizat nicio reacţie dintre cele preconizate de Tănăsescu. Site-ul catholica redă știrea ca și cum nimic surprinzător nu s-a întâmplat. Și probabil, nici nu va avea loc vreo reacţie, deoarece premisa de la care pleacă preotul Tănăsescu este posibil să fie eronată. O sesizează un alt slujitor al bisericii, Marcel Radut Seliste, care o zi mai târziu, în același ziar, publică un articol în care recunoaște că nu există nicio relaţie între gestul papei și infailibilitatea papală. Conexiunea este forţată, în opinia acestuia.

Istoria și esenţa infailibilităţii papale

O scurtă privire în istorie ne ajută să înţelegem substratul fenomenului. Dogma infailibilităţii Papei a fost formulată la Conciliul Vatican I, finalizat în 1870. Era chiar anul în care Roma a fost cucerită de revoluţionari, iar Statele Papale desfiinţate. Drept urmare, Papa s-a retras la Vatican, nevoit să accepte pierderea de putere și prestigiu. Nevoia unei refaceri a autorităţii papale devenise o urgenţă. Așa apare dogma infailibilităţii Suveranului Pontif.

Deși această teologie specific catolică are rezonanţă la nivel popular, totuși, înţelegerea ei este posibil să nu fie foarte corectă. Mulţi comit aceeași eroare pe care o face și preotul Tănăsescu, asociind infailibilităţii atribute care nu există în realitate. Practic, această dogmă nu a fost niciodată asociată cu ideea lipsei de păcate a Suveranului Pontif. Vaticanul nu a avut acest gen de pretenţie printr-o formulă teologică specifică. Cel puţin, nu cea care este în discuţie. Din contră. În catehismul catolic, se recunoaște că „infailibilitatea Papei nu înseamnă că Papa nu poate să păcătuiască ori că nu poate greşi în nici un domeniu”. Această afirmaţie trebuie să fie luată în considerare pentru o analiză onestă a implicaţiilor pe care continuă să le deţină dogma infailibilităţii. Și atunci care este esenţa?

Același catehism clarifică acest aspect, menţionând că „Papa fie că este un om rău ori un om bun în viaţa sa privată, el trebuie mereu să spună adevărul când vorbeşte ex cathedra, fiindcă Spiritul Sfânt îl ghidează pe el şi nu îi va permite să rătăcească sau să înveţe false adevăruri de credinţă sau de morală”. Aceasta este esenţa. Afirmarea adevărului ex-catedra. Practic, Conciliul Vatican I a decretat că deciziile Papei nu pot fi contestate de nimeni, el deţinând puterea absolută, supremă şi deplină asupra întregii Bisericii și a adevărului pe care îl proclamă. Opiniile teologice particulare ale sale nu sunt infailibile, ci doar acelea care au implicaţii de ordin doctrinar. Un exemplu în această privinţă este decizia din anul 1950 a Papei Pius al XII-lea, când a definit înălţarea la cer a Fecioarei Maria ca formulă de credinţă pentru credincioşii catolici.

Pentru mediul necatolic, o asemenea pretenţie ridică mari semne de întrebare. Poate papa să formuleze adevăruri infailibile? Chiar și ex-catedra? Atât în mediul ortodox, dar mai cu seamă în cel protestant, această abordare este considerată inacceptabilă. Dacă în creștinismul răsăritean lucrurile nu sunt cu mult diferite, Sinodul fiind cel care stabilește adevăruri de credinţă (diferenţa fiind că nu un episcop, ci mai mulţi au acest rol), în spaţiul protestant formula „Sola Scriptura” rămâne ca principiu fundamental de investigaţie a adevărului.

Francisc I și protestanţii

Sub pontificatul lui Francisc I nu s-a apelat deocamdată la formula infailibilităţii. Nu știm ce poate aduce viitorul. Totuși, o certitudine rămâne: această dogmă a rămas în teologia catolică chiar și după celebrul aggiornamento din timpul Conciliului Vatican II. Și nu doar aceasta, mult controversatele indulgenţe rămânând în vigoare. Cunoscut pentru atipicul său, papa Francisc nu a avut, însă, nicio ezitare în reafirmarea lor. Chiar aceste două aspecte (sursa adevărului și cea a obţinerii iertării) au fost determinante în generarea Reformei protestante.

Din această perspectivă poate părea ciudată reacţia liderilor charismatici și penticostali, participanţi la o conferinţă, atunci când au primit mesaj pe telefonul mobil transmis de Papa Francisc. Un gest istoric, au afirmat la unison de site-uri catolice și de liderii harismatici din sală. Dincolo de interesul crescut mediatic pe care l-a creat gestul Suveranului, a trecut pe neobservate un element important. Cum vor trece peste cele două dogme specifice catolice liderii protestanţi care consideră că a venit timpul iubirii. Poziţia poate fi corectă, însă cine va face primul pas? Este evident faptul că în momentul de faţă asistăm la o creștere de simpatie a protestanţilor faţă de prestaţia actualului papă. Poate că nici nu este nimic greșit în această privinţă. Mediul protestant ar avea multe de învăţat din stilul de viaţă impus de Francisc I.

Dincolo de declaraţii și interes mediatic, o realitate rămâne: iubirea nu poate depăși aspecte teologice care au condus la unele din cele mai ample proteste din istorie. Cu atât mai mult cu cât ele nu au expirat. Greu de crezut că protestanţii autentici vor face un compromis, fie el și istoric, atâta timp cât pasul din punct de vedere dogmatic nu va fi făcut și de partea adversă. Invocarea unirii în virtutea dragostei christice chiar nu are niciun suport. Fiindcă, nu-i așa, același Christos a afirmat răspicat că „adevărul vă va face liberi”. Nu doar iubirea.