Rusia și joaca de-a naţionalismul religios

451

După invadarea Crimeei, râuri de cerneală s-au scurs în încercarea de a înţelege motivaţiile care au condus la acest gest. Cele mai multe interpretări sunt de ordin politic. Mai există însă un aspect, destul de ignorat, care ne ajută să interpretăm evenimentul și într-o altă cheie. Una mai subtilă și cu rădăcini destul de adânci.

După invadarea Crimeei, râuri de cerneală s-au scurs în încercarea de a înţelege motivaţiile care au condus la acest gest. Cele mai multe interpretări sunt de ordin politic. Mai există însă un aspect, destul de ignorat, care ne ajută să interpretăm evenimentul și într-o altă cheie. Una mai subtilă și cu rădăcini destul de adânci.

După fair-play-ul Olimpiadei de la Soci, prea puţini se așteptau la o circulaţie atât de rapidă a veștilor despre o peninsulă aproape necunoscută. Și chiar dacă acum apele s-au liniștit, există încă multe incertitudini cu privire la evoluţia evenimentelor ulterioare. Este destul de dificil de conturat o imagine de ansamblu asupra episodului Crimeea. Iar dacă se încearcă o anticipare a viitorului, fie el și imediat, sarcina este cu atât mai complicată.

Iar aceasta nu doar din cauza elementelor de ordin politic care sunt implicate, ci și a altor ingrediente care adeseori sunt ignorate. Ziarul Adevărul aduce în ecuaţia invadării Crimeei un aspect fundamental, trecut sub tăcere, posibil și din cauza faptului că este considerat ca făcând parte din ordinea firească a lucrurilor. Astfel, unul dintre jurnaliștii ziarului consideră că ceea ce s-a întâmplat cu Crimeea este o consecinţă inevitabilă a ceea ce, de fapt, se întâmplă în Rusia.

Este vorba despre apariţia unei ortodoxii naţionaliste, care doreşte promovarea la nivel de societate, în special în rândul tinerilor, a unui naţionalism de factură religioasă. „Strategia bisericii ortodoxe e logică: dacă naţionalismul devine popular, el trebuie ataşat bisericii şi acest lucru se face prin afirmaţia că un naţionalism rusesc adevărat, autentic, poate fi doar ortodox”, susţine jurnalistul. El consideră că biserica pune accentul pe naţionalism pentru a exploata spiritele xenofobe pe o dimensiune religioasă. Dacă este luată în calcul această perspectivă, atunci miza invadării Crimeei crește exponenţial.

Rusia postcomunistă se întoarce în trecut

În realitate, nu ar fi vorba de o problemă politică, ci și una cu profunde implicaţii religioase. Întrebarea firească este dacă această perspectivă are susţinere sau este doar o speculaţie de presă. Evident, situaţia din Rusia ar trebui să ne ofere răspunsul.

Și ce aflăm? Că există un parteneriat mai mult decât evident între statul lui Putin și biserica patriarhului Kiril. Și că cele două au colaborări care trec dincolo de graniţele care ar trebui să existe între ele.

Una dintre declaraţiile pe care Kiril a făcut-o în pragul alegerilor electorale aduce lumină în privinţa poziţionării sale faţă de viitorul președinte, atunci doar prim-ministru. „Aţi spus odată că munciţi ca un sclav la galere. Singura diferenţă este că munca sclavului nu este atât de eficientă, pe când a dvs. este.” Posibil ca această declaraţie să fie făcută doar în ideea unei strategii politice, însă retorica folosită ulterior de către patriarh dezvăluie că ea se încadrează unei înţelegeri mult mai largi a implicării bisericii în viaţa politică.

Kiril nu a avut nicio ezitare în a aprecia cei 12 ani de activitate politică a lui Vladimir Putin ca „un miracol al lui Dumnezeu”. Nu s-a oprit aici, ci i-a criticat pe adversarii săi. În opinia sa, protestatarii sunt o minoritate neglijabilă, care face jocurile Occidentului. Drept urmare, le-a solicitat rușilor să reziste în faţa acestei intruziuni. Conturarea unui dușman real sau imaginar se circumscrie, de fapt, unei mentalităţi specifice naţionalismului de secol XIX, un fenomen pe care speram să îl vedem dispărut pentru totdeauna. Atunci mitul naţiunii şi al statului-naţiune a acaparat imaginarul istoric şi politic. Acum îl vedem renăscut în Rusia. Un duşman comun extern poate mobiliza societate rusă într-un front comun. Exact ceea ce era necesar pentru o exacerbare a sentimentului religios. Kremlinul deocamdată a deschis drumul.

Mulţi ar putea pretinde că această abordare a patriarhului de la Moscova este cât se poate de naturală în Răsăritul european. Deci, nu ar fi nimic surprinzător în această privinţă. Rădăcinile acestei construcţii politico-religioase pot fi identificate în timpurile bizantine, într-un cezaro-papism care continuă să configureze încă multe mentalităţi. Efectele pe termen lung nu au fost dintre cele mai fericite. Și nu doar în Rusia presovietică, ci în tot spaţiul răsăritean.

Naţionalismul, între admiraţie și dispreţ

Nici în România creştinismul nu a fost gândit altfel decât în termeni de naţiune. Identitatea naţională era echivalentă cu identitatea religioasă. Combinaţia acestor două a fost fatidică. Definiţia renumitului Nae Ionescu în Roza vânturilor poate fi emblematică în acest sens: „În definiţia noţiunii «român» intră ca notă esenţială ortodoxia. A fi român, nu «bun român», ci român pur şi simplu, înseamnă a fi şi ortodox.” În consecinţă, simpatia sa faţă de mișcarea legionară nu mai poate surprinde. Marginalizarea „celuilalt” a devenit firească.

Acest naţionalism de factură religioasă poate fi sesizat acum în Rusia pravoslavnică. Pentru unii este motiv de admiraţie. Însă nu pentru toţi. Deocamdată vocea patriarhului prin care să condamne invadarea Crimeei nu s-a auzit. Cel mai probabil nici nu se va auzi. Posibil ca acest episod să treacă, iar istoria va trece în arhivă agresiunea asupra Crimeei ca fiind doar unul dintre multele episoade similare ale existenţei umane. Ceea ce rămâne ar putea fi o construcţie politico-religioasă care să atragă tot mai multă admiraţie și să încerce să penetreze și alte sisteme. Un motiv suficient de alarmă pentru cei care mai înţeleg ce înseamnă autenticitatea unei vieţi religioase ale cărei graniţe trebuie respectate. Atât de stat, cât și de biserică.