Pe 19 mai 1780 un fenomen straniu a transformat o dimineaţă însorită într-o noapte neașteptată. Evenimentul, cunoscut până astăzi ca Ziua întunecată, a fost privit de contemporani ca un semn al judecaţii divine și de sceptici, ca un mijloc de a ridiculiza așteptările apocaliptice.

Oamenii de știinţă continuă să dezbată cauzele fizice ale fenomenului și, în ciuda unor progrese uimitoare făcute în ultimii ani în descifrarea amănuntelor acelei zile, există, încă, întrebări fără răspuns. Creștinii care au legat multă vreme evenimentul de predicţiile apocaliptice ale Scripturii devin tot mai rezervaţi în afirmaţii categorice, căutând o justificare teologică pentru un sfârșit al lumii care pare că nu mai vrea să vină și pe care dezastrele naturale îl prevestesc de prea multe veacuri.

Astăzi, la aproape trei secole de la eveniment, ne întrebăm, pe bună dreptate, ce a fost Ziua întunecată din 19 mai 1780 și în ce fel dezastrele naturale, explicabile sau inexplicabile, sunt un indicator corect al apocalipsei lui Iisus Christos?

O zi cum nu a mai fost alta

După o iarnă grea, cu multă gheaţă și ger, primăvara anului 1780 constituia o binecuvântare mult așteptată pentru locuitorii Americii de Nord. Chiar dacă, pentru câteva zile, soarele fusese roșiatic și cerul părea uneori gălbui, oamenii nu anticipau nimic deosebit.

Era o dimineaţă de vineri, când soarele s-a arătat strălucitor la orizont, oferind generos speranţa unei noi zile senine. Dar, curând, norii au acoperit cerul și, încet-încet, ziua a început să se transforme în noapte. Profesorul Samuel Williams, de la Universitatea Cambridge din Massachusetts, povestește că totul a început pe la ora 10 dimineaţa și a durat până la mijlocul nopţii următoare.

Din descrierile contemporanilor reiese că întunericul a fost suficient de mare ca oamenii să aprindă lămpile, păsările să meargă la cuiburi, cocoșii să cânte, vitele să se retragă în staule și liliecii să zboare. Întunericul s-a mai risipit puţin spre seară, dar a fost urmat de o noapte neobișnuit de neagră, în care, pentru prima dată, bezna părea venită din plăgile egiptene, iar lumina, fără niciun efect.

Pastorul și istoricul William Gordon, unul dintre contemporanii evenimentului, spune că „întinderea acestei întunecimi a fost extraordinară. A fost observată în est până la Falmouth, către vest a ajuns până în cea mai îndepărtată zonă din Connecticut și până în Albany. Spre sud a fost observată de-a lungul coastei, iar spre nord, cât ţin coloniile americane.“[1]

Descrierile martorilor oculari transmit emoţia întâlnirii cu un eveniment unic, sunt scrise parcă pe nerăsuflate, cu uimire și reverenţă, şi reuşesc să transmită nu doar câteva informaţii, ci şi starea de spirit a celor ce au trăit atunci.

„Ziua de 19 mai 1780 a fost o zi deosebită. Luminile au fost aprinse în multe case, vrăbiile au tăcut și păsările de curte au mers la culcare. Parlamentul din Connecticut era în sesiune la Hartford. Opinia generală care s-a răspândit printre cei prezenţi era că se apropie ziua judecăţii.“[2]

„Întunericul nopţii care a urmat a fost așa de gros, cum nu s-a mai observat de când atotputernicul fiat a dat naștere luminii… Nu m-am putut abţine să nu mă gândesc, în acel momen,t că întunericul n-ar fi putut să fie mai dens nici chiar dacă toate corpurile luminoase din univers ar fi fost învăluite de perdele de nepătruns sau și-ar fi încetat existenţa.“[3]

Martorii își mai amintesc că abia după miezul nopţii luna a devenit vizibilă pe cer, dar era uriașă și sângerie. Când, pe 20 mai, a răsărit din nou soarele, oamenii au răsuflat ușuraţi, ca la întâlnirea cu un prieten vechi, pe care nu sperai să îl mai vezi vreodată.

Sâmbătă și duminică, bisericile au fost pline și predicile pastorilor au avut același subiect. Toţi au văzut în evenimentul pe care îl trăiseră împlinirea exactă a cuvintelor lui Iisus din Evanghelie: „soarele se va întuneca, luna nu-și va mai da lumina ei.“ (Marcu 13:24) Impactul a fost cu atât mai mare cu cât, cu doar 25 de ani înainte, în 1755, un cutremur devastator lovise Portugalia și Spania.

Ce s-a întâmplat pe 19 mai?

E greu de dat o explicaţie care să răspundă tuturor întrebărilor. Astronomii sunt aproape siguri că nu a fost vorba despre o eclipsă sau de un alt corp ceresc care să ascundă soarele. Ultima eclipsă totală fusese pe 4 mai 1780, iar întunericul provocat de ea nu depășise un minut și jumătate.

Cercetătorii au scos din calcul și ipoteza unei furtuni de nisip sau a unei erupţii vulcanice. Cea mai plauzibilă explicaţie a venit din partea profesorilor de la Univerisitatea din Missouri, care au studiat inelele copacilor din pădurile canadiene, postulând că un mare incendiu a avut loc aici în primăvara anului 1780. Fumul, împreună cu ceaţa și condiţiile atmosferice de atunci au făcut ca 13 state americane să fie cufundate în întuneric.

Explicaţia este astăzi acceptată ca fiind cea mai verosimilă dintre toate încercările de până acum. Lipsa unor mijloace de comunicare moderne și emoţiile puternice i-ar fi făcut pe locuitorii de atunci ai Americii să ignore acestă ipoteză[4]. Nu este clar, totuși, cum a izbucnit și cum s-a răspândit focul primăvara, după un șir de zile ploioase și după o iarnă deosebit de geroasă, și de ce de atunci și până astăzi fenomenul nu s-a mai repetat cu aceeași intensitate și în alte părţi unde au mai fost incendii de proporţii în pădure.

A fost ziua de 19 mai un semn al sfârșitului?

An de an, pe 19 mai, lumea își amintește de Ziua întunecată și de emoţiile unor oameni care, asemenea nouă, considerau că dreptul la lumină este înscris în genele lor. Creștinii nu pot trece indiferenţi pe lângă acest moment al istoriei, şi nici fără să se întrebe dacă toate catastrofele naturale, explicabile sau mai puţin explicabile, pot sau nu pot să fie considerate semne ale unui sfârșit iminent al lumii noastre. Ce a vrut Iisus să spună în Evanghelii și în Apocalipsa despre sfârșitul lumii și despre semnele care vor preceda acest eveniment culminant al istoriei?

Pentru a răspunde la acestă întrebare trebuie să lămurim pe scurt câteva aspecte care ţin de rostul și rolul semnelor în identificarea timpului sfârșitului din perspectiva Bibliei.

George Eldon Ladd, renumit profesor de teologie la Seminarul Teologic Fuller din Pasadena, California, observa corect că „«Predica de pe Muntele Măslinilor»[5] nu descrie niciun semn prin care să se poată calcula sfârșitul“[6]. Iisus Hristos nu intenţionează să ofere aici date precise, pe baza cărora credincioșii să identifice timpul exact al unor evenimente viitoare, ci mai degrabă să le întărească convingerea că acestea duc spre un final sigur al istoriei.

 Veţi auzi de războaie și vești de războaie: vedeţi să nu vă îspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârșitul tot nu va fi atunci. Un neam se va scula împotriva altui neam, și o împărăţie împotriva altei împărăţii; și, pe alocuri, vor fi cutremure de pământ, foamete și ciume. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor. Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi și vă vor omorî; și veţi fi urâţi de toate neamurile pentru Numele Meu. Atunci mulţi vor cădea, se vor vinde unii pe alţii și se vor urî unii pe alţii. Se vor scula mulţi proroci mincinoși și vor înșela pe mulţi. Și, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci. Dar cine va răbda până la sfârșit va fi mântuit. Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârșitul …. Oriunde va fi stârvul, acolo se vor aduna vulturii. Îndată după acele zile de necaz „soarele se va întuneca, luna nu-și va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, și puterile cerurilor vor fi clătinate.” Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului… (Matei 24: 6-14, 28-30).

Semnele de care pomenește Iisus în Matei 24 nu sunt importante pentru că sunt inexplicabile.  Dimpotrivă, ele sunt pe înţelesul omului și multe dintre ele sunt generate de om. Semnele timpului din predica lui Iisus sunt importante pentru că arată direcţia în care merge istoria, și fiecare generaţie are nevoie de această confirmare profetică. „Credincioșii din fiecare perioadă a istoriei au nevoie să vadă semnele Adventului pentru a experimenta și consolida certitudinea și iminenţa venirii lui Christos.“[7]

Semnificaţii istorico-profetice ale Zilei întunecate

Locul și rolul „zilei întunecate“ sunt atât de speciale în interpretarea istorico-profetică a evenimentelor din lumea noastră tocmai pentru că sunt așezate de Biblie într-un context unic.

Astfel, în textul Evangheliilor el apare de fiecare dată ca având loc „îndată după acele zile de necaz“ sau „după necazul acesta“, ceea ce arată că Ziua întunecată va reprezenta o delimitare clară a unor perioade istorice specifice. Dacă importanţa celorlalte semne profetice stă în repetarea lor tot mai frecventă și cu atât mai extinsă cu cât istoria lumii se apropie de final, ziua întunecată este unică, marcând trecerea de la „zilele de necaz“ la perioada premergătoare venirii „Fiului Omului“.

Biblia este clară în privinţa aceasta. Războaiele, bolile și catastrofele naturale nu sunt decât „începutul durerilor“ și, asemenea vulturilor care se strâng deasupra prăzii, ele arată că lumea noastră se zbate între viaţă și moarte. Cu cât vulturii sunt mai mulţi și se rotesc mai ameninţători pe cer, cu atât este mai previzibilă soarta celui de jos. Tocmai de aceea, frecvenţa, intensitatea și întinderea acestor semne catastrofice vestesc neîndoios drumul istoriei acestui pământ.

Dar „soarele întunecat“ reprezintă mai mult decât atât. El arată sfârșitul unei perioade de „întuneric“ și de „sânge“, dar și începutul ultimei bucăţi de drum. Întunericul apare la sfârșitul unui Ev Mediu „întunecat“ și „sângeros“, în care orice răbufnire de lumină era urmată de o beznă și mai adâncă, în care realităţile păreau confuze și orice pas înainte era un posibil pas în gol.

În Apocalipsa 6, „soarele întunecat“ este însoţit de un mare cutremur de pământ și cu o ploaie de meteoriţi. Tocmai de aceea, teologii istoriciști văd în șirul acesta de evenimente, care a debutat cu marele cutremur din Lisabona, din 1755, urmat de Ziua întunecată din 1780 și de ploaia de meteoriţi din 1833, împlinirea exactă a textului Scripturii, prin care se marca sfârșitul ultimelor perioade profetice fixe, după care, conform Apocalipsei, „nu va mai fi nicio zăbavă“ (Apocalipsa 10:6). Chiar dacă nu putem detalia aici toate argumentele acestei interpretări, care pornește de la profeţia din cartea lui Daniel, capitolele 7-9, și din Apocalipsa 12, observăm corespondenţa uimitoare între prevestirile biblice și apariţia lor istorică.

Mai vine?

Poate că povestea unei zile întunecate de acum peste două sute de ani pare irelevantă pentru secolul XXI. Și totuși, căutarea noastră după un sens trebuie să ne coducă la Acela ce este sensul acestei istorii. Spre deosebire de alte profeţii sau de alţi profeţi coborâţi din antichitate, Biblia este uimitor de clară și de precisă. Limbajul, ușor de înţeles și de copii, nu ascunde informaţii criptice, fiind, pentru fiecare om, „pâinea cea de toate zilele“ (Matei 6:11). O triplă profeţie, împlinită cu exactitate după mai bine de 1700 de ani, este o garanţie de autenticitate, atât pentru pasajul în care apare, cât și pentru cartea respectivă în întregime. Explicaţia știinţifică a fenomenului nu micșorează valoarea evenimentului prezis, ci ne aduce aminte că este Cineva care ţine în mână legile fizicii și chimiei și stăpânește peste ele. Ziua întunecată din 19 mai 1780 ne amintește că există Cineva care nu doar că știe cum funcţionează natura, dar şi guvernează peste ea și va veni într-o zi să le ceară socoteală celor ce se cred stăpâni peste cer și peste pământ.

Pe de altă parte, răspunsul oamenilor vremii la apariţia „zilei întunecate“ confirmă celebra zicală că pe un vapor ce se scufundă nu există atei. Dar mă întreb de ce să strigăm la Dumnezeu doar când se-ntunecă cerul sau când ne lovesc apele. El este, deopotrivă, Dumnezeul zilelor senine și liniștite. Nu degeaba omul înţelept își face vara sania cu care va înfrunta troienele iernii ce pare încă departe.

„Ziua întunecată“ este un hotar dinspre ieri spre mâine, după ea nu mai există în Scriptură profeţii care să cuprindă perioade lungi de timp până la împlinirea lor, ci doar așteptarea finalităţii acestei istorii. Cu alte cuvinte, vorbim despre ultima sută de metri. Iar acest eveniment, în necunoscutul drumului nostru, e semnul că mergem în direcţia în care am pornit, e garanţia că tot ceea ce s-a spus despre acest drum urmează să se deschidă în faţa noastră.

Înţelegerea corectă a locului și rolului semnelor eschatologice îi poate da creștinismului de azi putere și viziune. „O biserică cu adevărat biblică va construi pentru generaţiile viitoare și totuși se va ruga întotdeauna cu fervoare: Vie împărăţia Ta, Facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ. Amin, vino, Doamne Isuse!“[9] Apocalipsa și semnele care o preced nu sunt, în viziune biblică, catastrofice decât pentru cei ce resping insistent solia harului mântuitor. Pentru cei credincioși, ele anunţă bucuria unei zile așteptate de-o viaţă. Dumnezeu nu sperie lumea ca să o câștige. Biblia încurajează acest mod de a privi istoria, arătând adeseori că Apocalipsa este despre Iisus, despre dragostea și despre dreptatea Sa. Când creștinismul de azi va înţelege acest lucru, atunci nu îi va mai rămâne altceva decât să facă ce a zis Iisus – să fie gata!