Viitorul îl scriem singuri – survol deasupra profeţiei biblice

245

Carte profetică prin excelenţă, Biblia este interpretată adeseori greşit, profeţiile sale căpătând nuanţe fataliste sau atribuţii de sperietoare. Înţelese corect, profeţiile Bibliei, mai mult decât de a desluşi viitorul, îi pot oferi cititorului şi perspective mai clare asupra prezentului.

Profetul este o persoană care vorbeşte din partea lui Dumnezeu, afirmând experienţe şi revelaţii supranaturale. Aceste experienţe pot fi adevărate sau înşelătoare. Profeţii falşi pretind că au descoperiri dumnezeieşti, dar sursa inspiraţiei lor este alta decât Dumnezeu. Unii primesc descoperiri de la spirite luminate care pretind că sunt trimişii lui Dumnezeu, de la sfinţi sau spiritele morţilor. Există aşadar un lanţ al înşelăciunii: profetul înşelător este mai întâi un înşelat şi, la rândul lui, înşală pe alţii. Istoria religiilor, inclusiv istoria creştinismului, ilustrează din plin acest fenomen.

Profeţi şi „profeţi”

Au existat şi există încă mulţi profeţi falşi care nu au experienţe paranormale autentice. Sursa inspiraţiei lor este mistică şi constă în interpretări secrete ale fenomenelor psihice şi fizice în care ei sunt iniţiaţi şi experţi: vise, cărţi, astre, numere, litere şi alte „semne”. Cuvântul „mistic” include anumite atitudini şi experienţe de tradiţie creştină, având şi un sens pozitiv, pentru că descrie trăirea celui care crede lucruri de necrezut, are experienţe cu Dumnezeu, se roagă lui Dumnezeu şi înţelege voia Lui în experienţele vieţii – fără a fi profet. Există mistică iudaică, creştină sau pseudocreştină. Mistica necreştină este numită ocultă sau ezoterică, termenii având practic acelaşi sens: mistic, secret, tainic, iniţiatic.

Ambele categorii de profeţi – cei care au experienţe paranormale sau parapsihologice şi cei care ştiu să „citească” semne în diverse fenomene – se încadrează sub termenul general de ocult. Se mai foloseşte în acest sens şi cuvântul grecesc esoteric (tainic, mistic, iniţiatic), iar controlul personal inexplicabil pe care unii dintre aceştia îl au (sau îl pretind) asupra lumii înconjurătoare este numit magie (vrăjitorie).

Un caz biblic interesant este acela al lui Balaam, un sirian folosit de Dumnezeu ca profet, silit să binecuvânteze poporul Israel, în ciuda faptului că, la nivel individual, decăzuse moral, prin corupţie. Magia pretinde că blestemul şi binecuvântarea sunt rostiri cu putere ascunsă care se împlinesc automat, inexplicabil, dacă ştii reţeta descântecului – gesturile şi cuvintele prestabilite. Chiar dacă nu credea în puterea blestemului magic, pentru că el Îl cunoştea pe adevăratul Dumnezeu, Balaam adoptase un soi de magie[1] prin care spera să manipuleze voinţa divină. Astfel, serviciul divin al lui Balaam devenise o incantaţie magică, iar cazul său este o avertizare pentru toţi cei care promovează astăzi o liturgică vecină cu magia – albă, neagră sau albă-neagră.

Asemenea mistere sunt numite, în Sfânta Scriptură, „aşa-zisa gnoză” („cunoaştere”), „filosofie deşartă, tradiţională, după elementele (stihiile) lumii.”[2] Ele sunt adevărate minuni şi taine pentru cei care nu cunosc adevărul descoperit în Biblie. Sub diferite forme, acestea au fost întotdeauna o plagă pentru religia revelată, atât pentru iudaism, cât şi pentru creştinism. De la Kabbala iudaică, până la mistica discutabilă a unor tradiţii şi secte creştine, misticismul a creat în mintea multora confuzii între revelaţia divină şi celelalte surse.

Există şi falşi profeţi care sunt simple victime ale propriei credinţe, mai precis ale ignoranţei şi autosugestiei. Nu puţini dintre aceştia trăiesc la limita imprecisă dintre normalitate şi psihiatrie. O imaginaţie mistică foarte activă, halucinaţii, o stare de permanentă excitaţie psihică şi exaltare „spirituală”, o gândire obsesivă, vise şi multe altele au creat „profeţi”. Aceştia nu se încadrează sub genericul ocult, ci sunt fenomene pur psihice.

Atât cei care au experienţe autentice cu spiritele înşelătoare, cât şi cei care cred că pot citi sau manipula elementele lumii sunt, de obicei, oameni sinceri, dar înşelaţi. Mulţi se complac în autoînşelare, refuză să vadă dincolo de simţuri şi păreri. Există însă şi o categorie de falşi profeţi care practică şarlatania, escrocheria religioasă. Sursa inspiraţiei lor nu este nici spiritismul, nici apariţiile neinvitate, nici magia, nici tenebrele psihicului, unde imaginaţia se confundă cu realitatea. Ea se găseşte la asfinţitul conştiinţei morale. Aceşti experţi se folosesc de isteţimea lor, cu care-i înşală pe creduli. Se joacă de-a magia, ca manipulatori iluzionişti, care fac prestidigitaţie şi alte năzbâtii pentru gură-cască, iar ca profeţi sunt simpli născocitori de experienţe supranaturale, pe care le menţionează pentru a-şi spori creditul şi veniturile ilicite.

Deşi am feliat până acum câteva categorii distincte, realitatea pe teren, în istorie şi în actualitate ne învaţă că nu există graniţe precise între categoriile falsului profetism Falsul şi autenticul, ocultismul şi prostia, credinţa şi şmecheria se pot combina, în realitate, în procente diverse. Din acest motiv, pentru cel care este interesat să fugă de orice fals periculos, nu este suficient să verifice dacă experienţa pretinsului profet este autentică şi neinventată. Întrebarea este dacă această experienţă reprezintă o descoperire de la Dumnezeu sau vine din alte surse.

În cazul mamei Eva, nu conta dacă spiritul care a vorbit cu ea era însuşi Satan sau un drac mai mărunţel, un înger căzut mai demult sau mai recent, un şarpe prefăcut sau cineva prefăcut şarpe, dacă avea domiciliul în Rai sau în afara Raiului, dacă era o halucinaţie de vis sau de coşmar. Un singur lucru conta, şi anume că Dumnezeu Îşi descoperise voinţa expresă, clară şi simplă, ca omul să nu se atingă de ceea ce nu-i aparţinea, chiar dacă ispititorul s-ar fi dat drept Dumnezeu Însuşi. Prin urmare, interesează mai puţin sursele exacte ale falşilor profeţi, întrucât mesajele lor, chiar atunci când par spirituale sau inofensive (până câştigă creditul şi dependenţa noastră!), poartă în sine primejdii de pierzare veşnică. Dimpotrivă, cunoaşterea adevăraţilor profeţi, pe lângă certitudinile de care avem nevoie astăzi, ne aduce „un viitor şi o speranţă” (Ieremia 29:11).

Biblia şi viitorul

Începând cu Moise, toţi autorii Bibliei au fost profeţi: „Toată Scriptura este divin inspirată…” (2 Timotei 3:16). În sens popular, profetul, numit în trecut şi proroc, este un prezicător, un vestitor al viitorului. Dar în realitate, profeţia este darul supranatural prin care Dumnezeu le vorbeşte oamenilor în modul cel mai expresiv, cu privire la cunoaşterea de Dumnezeu, calea mântuirii şi datoria noastră faţă de El şi faţă de semeni. Profetul este omul care vorbeşte în numele lui Dumnezeu, ca trimis special al lui Dumnezeu.

Preotul care slujea la altar şi învăţătorul bisericesc ce explică Scriptura sunt, de asemenea, oameni ai lui Dumnezeu, dar profetul are o autoritate mai mare decât aceştia, deoarece sursa mesajului său este supranaturală. Unii dintre preoţi au fost şi profeţi (Ieremia, Ezechiel, Zaharia etc.), unii dintre învăţătorii Bisericii şi dintre apostoli au fost şi profeţi, aşa cum au fost toţi autorii Noului Testament, dar nu orice episcop, pastor, învăţător sau sfânt oarecare a fost profet. Apostolul Pavel arată că darul de a fi profet este cel mai mare şi este posibil ca toţi apostolii să fi avut acest dar.

Profetul este mesagerul lui Dumnezeu care îi cheamă pe oameni înapoi la calea mântuirii şi a ascultării de Dumnezeu, descoperind adesea lucruri ascunse din prezent, din trecut şi chiar din viitor. Prezicerea, profeţia despre viitor este doar o parte, uneori mică, a mesajului profeţilor. Au existat chiar mari profeţi care nu au făcut nicio profeţie despre viitor, de exemplu, Ilie şi Ioan Botezătorul.

Deşi profeţia despre viitor este doar o parte, uneori mică, a mesajului profeţilor, în sensul popular al termenului, profeţia este anunţarea unor evenimente viitoare, ca predicţie. Acest aspect al descoperirii profetice este şi astăzi o dovadă incontestabilă a originii şi autorităţii divine a Bibliei.

Cei mai mulţi profeţi au trăit înainte de Christos. Dintre aceştia, mulţi au rostit şi scris profeţii predictive pe termen mai scurt sau mai lung. În general, aceste profeţii se ocupă de soarta lui Israel şi a altor popoare până la Christos. Unele dintre acestea trec chiar dincolo, în era mesianică. Profeţii Noului Testament, în majoritate evrei, au prezis atât viitorul poporului evreu, cât şi pe cel al Bisericii, pe termen scurt, dar şi schiţe ale viitorului până la a doua venire a lui Christos şi chiar dincolo de aceasta.

O clasificare simplă a profeţiilor despre viitor este necesară deoarece, la nivel popular, există confuzii mari. Se crede că o descriere a viitorului din partea unui profet adevărat al lui Dumnezeu nu poate eşua. Dar Biblia ne învaţă că, în principiu, profeţiile despre viitor sunt planuri sau promisiuni ale lui Dumnezeu, condiţionate, şi că aceste promisiuni, fie că sunt optimiste (binecuvântări, făgăduinţe bune), fie pesimiste (ameninţări, blesteme), pot fi zădărnicite de atitudinea celor implicaţi (cf. Ieremia 18:7-10; Luca 7:30).

Totuşi, există multe predicţii biblice necondiţionate. Dumnezeu a făcut promisiuni condiţionate, dar în acelaşi timp, le-a dezvăluit profeţilor şi viitorul real, aşa cum doar El îl putea cunoaşte mai dinainte, din afara timpului.

Falşii profeţi pot „ghici” uneori viitorul sau îl pot prevedea asemenea meteorologilor şi viitorologilor, ca în cazul unui calcul de probabilitate. Pe asemenea temeiuri se fac speculaţii financiare şi politice. Toţi obişnuim să anticipăm viitorul, cu puterile noastre, unii fiind mai „norocoşi” pentru simplul fapt că sunt mai informaţi.

Îngerii rebeli sunt spirite inteligente şi informate, care pot face previziuni mult mai precise decât oamenii de ştiinţă. În plus, inteligenţele malefice ştiu că însăşi credinţa în asemenea „dezvăluiri” poate determina uneori împlinirea „profeţiei”. Şocul psihologic al unei ştiri o poate transforma în profeţie. Când spiritul înşelător, care furase identitatea profetului Samuel, i-a „dezvăluit” regelui Saul, care venise să-l consulte, că a doua zi va muri în război, nefericitul consultant a devenit victima psihologică a diavolului care i se arătase vrăjitoarei. Având încredere în cuvintele lui Samuel, care întotdeauna se împliniseră, convingerea că era sortit să moară i-a slăbit toate energiile. Auzirea „profeţiei” l-a doborât din picioare. Cum putea el să mai lupte? Demonul a împlinit profeţia prin simpla ei rostire.

Asemenea manipulări psihologice s-au practicat întotdeauna şi se practică şi astăzi. Dacă oameni cu autoritate vor să determine o criză, o pot produce chiar prin anunţarea ei. Manipularea psihologică şi previziunea ştiinţifică sunt moduri de descriere a viitorului care nu au în ele nimic miraculos.

Unii citesc versurile ermetice ale lui Nostradamus, magician şi astrolog francez din secolul al XVI-lea, căutând în ele sensuri actuale. După un eveniment important, fanii lui Nostradamus „descoperă” imediat în stihurile lui încurcate că Nostradamus prevăzuse faptul respectiv de multă vreme.

În acelaşi mod, unii „descoperă” în literele ebraice ale Bibliei, ordonate prin metode cabalistice aplicate pe calculator, că de multă vreme se prevăzuse apariţia lui Hitler şi a lui Sadam Hussein, manipulând astfel Scriptura. În loc să citească mesajul Scripturilor, aceştia transformă textul ebraic într-un rebus, în care, cu totul întâmplător sau cu puţină isteţime, pot citi „viitorul” devenit prezent între timp. Incomparabil mai interesante şi mai spectaculoase sunt profeţiile Bibliei.

Profeţii biblice împlinite

Cu peste 2.000 de ani înainte de Christos, Dumnezeu i-a destăinuit lui Avraam viitorul (Geneza 15:13-16). Cu sute de ani înainte de robia egipteană, Avraam a fost anunţat că urmaşii lui (evreii) vor fi robi într-o ţară străină, timp de 400 de ani, după care vor ieşi de acolo, nu pe fugă, ci „cu mari bogăţii”. Geneza (cap. 37-50) ne povesteşte cum au intrat israeliţii în Egipt (c. 1875 î.Ch.), iar Exodul (cap. 3-15) ne arată cum de au ajuns israeliţii robi egiptenilor şi cum Dumnezeu, prin Moise, l-a eliberat pe Israel din robie, cu mari minuni, exact în ziua în care se împlineau 430 de ani de la intrarea în Egipt (Exodul 12:40-42), adică în anul 1445 î.Ch.[3]

O altă veche prezicere împlinită este profeţia lui Balaam (Numeri 24:15-24), făcută cu puţin timp înainte de cucerirea Canaanului de către evrei (c. 1405 î.Ch.). Ea prevedea că din Israel se va ridica o „stea” sau un „sceptru” (o dinastie regală), ceea ce s-a şi întâmplat după aproape patru secole. Regii evrei aveau să îngenuncheze pe moabiţi şi edomiţi şi să extermine complet pe amaleciţi, ceea ce s-a şi împlinit începând cu domniile lui Saul şi David (Deuteronomul 25:19; 1 Samuel 15). Asirienii, care erau slabi pe atunci, aveau să devină atât de puternici, după mult timp, încât aveau să se întindă mult spre sud şi să-i cucerească şi pe cheniţi chiar (tribul madianit al socrului lui Moise). Prezicerea s-a împlinit după 700 de ani de la rostirea profeţiei, în timpul marilor cuceriri asiriene.

Dar miracolul profeţiei nu se opreşte aici. Dumnezeu anunţa mai departe, prin Balaam, că şi asirienii aveau să fie îngenunchiaţi. De departe, din misterioasa ţară a kittimilor, urmau să vină pe corăbii noii cuceritori, care la rândul lor erau şi ei sortiţi pieirii. De pe mare au venit mai întâi grecii, la peste 1.000 de ani după previziunea lui Balaam (cf. 1 Macabei 1:1,2), şi în acelaşi fel au venit, mai târziu, romanii (cf. Daniel 11:30), al căror imperiu este demult apus.

Moise a prevăzut că Dumnezeu avea să-i lase pe israeliţi în mâinile duşmanilor, ca să fie flagelaţi cu războaie şi robie, cu ţara lăsată în paragină, vânaţi şi lăsaţi pradă propriilor temeri (Leviticul 26:17-38). Dar aceste previziuni, care s-au împlinit la literă prin deportările asiriene şi babiloniene din secolele VIII-VI î.Ch., nu reprezintă ultima profeţie a lui Moise. El mai spune că, în exil, evreii urmau să se pocăiască, iar Dumnezeu avea să le înnoiască vechiul legământ şi să-i aducă în ţara demult părăsită (Leviticul 26:39-45). Profeţia s-a împlinit, în mare măsură, prin repatrierea evreilor şi prin restaurarea din timpul marilor împăraţi persani, începând cu Cyrus al II-lea, în secolele VI-V î.Ch.

Profeţia i-a fost repetată mai târziu unei noii generaţii de evrei (Deut. 28). În ambele capitole, aceste profeţii sunt rostite sub forma unor binecuvântări şi blesteme condiţionate. Frapează împlinirea și a unora și a celorlalte în mod punctual, la vremea potrivită, dar şi de-a lungul istoriei, în mod separat. S-a moştenit adesea blestemul împreună cu binecuvântarea – ca şi la celelalte popoare, dar mult mai pregnant, pe măsura responsabilităţii încredinţate.

Moise a prevăzut că Israel avea să se distingă prin mari binecuvântări climaterice, materiale, trupeşti, sociale, politice, militare. Avea să ajungă atât de bogat, încât să-i împrumute pe mulţi şi să fie totdeauna în frunte (Deuteronomul 28:12,13). Cum asemenea binecuvântări s-au împlinit cu ei chiar şi în exil, până în zilele noastre, probabil faptul dovedeşte că evreii nu au fost total neascultători, aşa cum îi zugrăvesc de obicei creştinii. Dar acelaşi Israel a fost ameninţat de Moise cu blesteme teribile, care ocupă de trei ori mai mult spaţiu literar decât binecuvântările.

Profetul repetă ameninţarea exilului (Deuteronomul 28:36), în care Israel avea să fie dispreţuit printre neamuri (v. 37). Un popor de departe, „de la capătul pământului”, cu limbă neînţeleasă şi feţe nemiloase, avea să vină „în zbor de vultur” (v. 49,50), să asedieze toate cetăţile evreieşti, până îi va aduce pe asediaţi într-o stare de mizerie şi dezumanizare, descrisă cu lux de amănunte oribile (v. 52-57). Să se fi referit, oare, profetul, în mod exclusiv la captivitatea asiro-babiloniană? Sau a prevăzut, cumva, şi lovitura „de graţie” pe care aveau s-o dea legiunile romane, venind sub semnul acvilei, în repetate expediţii de pedepsire, ca acelea de sub împăraţii Titus (70 d.Ch.) şi Hadrian (135 d.Ch.)?

Moise a prevăzut apoi diminuarea populaţiei israelite (v. 62), a descris deportările (v. 63-67), cu atâtea secole înainte. Scenele de coşmar ale profeţiei culminează cu precizarea că israeliţii neascultători aveau să se întoarcă în Egipt, de unde fuseseră scoşi. Vor ajunge dispuşi să se vândă sclavi egiptenilor, şi nimeni nu-i va cumpăra (v. 68). Aici Moise nu mai prevede o pocăinţă explicită a poporului. Anumiţi interpreţi prevăd o ultimă restaurare a iudeilor în ţara lui Israel, pe temeiul profeţiei lui Pavel (Romani 11). Să fie şi aceasta o împlinire a celor prevăzute de Moise?

Dacă nu toate detaliile profeţiei se potrivesc cu realitatea istorică sau actuală, să ne amintim totuşi că este o profeţie condiţionată. Blestemele ocupă aici mai mult spaţiu decât binecuvântările, iar istoria dovedeşte că acestea s-au împlinit mai frecvent, ceea ce arată că, de cele mai multe ori, poporul ales nu a ascultat.

Israel nu este însă singurul neam păcătos. Karl Barth a văzut în Israel o oglindă a ceea ce înseamnă a fi ales de Dumnezeu, dar şi judecat de Dumnezeu. Antisemitismul, ostilitatea clasică a „gentililor”, vine tocmai din această privire în oglindă. Ce au prevăzut apostolii în dreptul celor care, prin Christos, au devenit noul popor ales? Răspunsul îl găsim concentrat în Romani 11:11-22 şi, asemenea promisiunilor şi ameninţărilor lui Moise, are două opţiuni, pentru că adevăratul viitor este totdeauna acela pe care ni-l alegem în prezent.

Rezumând, profetismul de origine divină stă la temelia autorităţii Bibliei şi îi conferă credibilitate prin multiple dovezi. Biblia se ocupă de tainele trecutului şi ale prezentului, şi nu doar de viitor. Biblia respinge falsul profetism şi depăşeşte incomparabil previziunile ştiinţifice. Ea descrie viitorul sub forma unor promisiuni sau ameninţări condiţionate verificabile. Ea schiţează viitorul sub forma unor predicţii necondiţionate, care sunt de asemenea verificabile, deşi scrise într-un limbaj mai acoperit – asemenea pildelor lui Iisus, rostite doar pentru cei care au „urechi de auzit” (Luca 8:10).


[1]. O combinaţie de liturgică sacră (jertfe legitime) şi o numerologie ocultă - 7 altare, 7 viţei, 7 berbeci (Numeri 23:1,4,14,29,30; 24:1)
[2]. 1 Timotei 6:20; Coloseni 2:8
[3]. Cronologia aceasta (alcătuită de Edwin Thiele) se sprijină pe data întemeierii Templului de către regele Solomon (968-928 î.Ch.), în al patrulea an al domniei lui, adică în 965 î.Ch, care era al 480-lea an de la Exod (1Regi 6:1).